Am scris adesea despre locuri și locuiri, despre bârlogul căptușit cu cărți al scriitorului și relația sa cu interioarele Tiffany pe care le descrie, apropriindu-și-le, în cărțile sale. Am reținut cuvintele lui Saramago cum că „lumea noastră exterioară“ e, „în orice clipă și împrejurare, un fel de prelungire a lumii noastre interioare și la fel de variabilă atât una, cât și cealaltă.“ Pentru polul cunoscător descris de Camil Petrescu, locuri sunt cele care acceptă un fondator, care, modelate după proiecte strict individuale și orgolioase, devin blazoane ale interiorității prin păstrarea unor elemente exterioare învestite cu funcție menică – în sensul originar al termenului, de repaos armonic, stabilitate a relației, echilibru și adăpostire. Casa omului apare ca încorporare/întrupare a memoriei și speranței. Eul întors spre sine își rezolvă preaplinul sufletesc în răsfrângeri asupra obiectelor din imediata apropiere.
Acest atașament pentru temporalia denunță o specie cu totul aparte de avariție, pe care, în felul lor crepuscular, îl gustă și Craii mateini. A te impregna în lucruri, a le transfera acestora semnalmentele interiorității tale înseamnă a crește, proporțional, șansele durării dincolo de moarte. Un „imperialism“ al ființei amenințate extrem de productiv în plan cultural. Ascezei creștine, disprețuitoare a existenței terestre, i se opune prețuirea tocmai a acestei existențe ca singură certitudine a lui a fi. Philippe Ariès (L’homme devant la mort) crede, de pildă, că bogatele, exuberantele, senzualele naturi statice ale pictorilor evului de mijloc ilustrează victoria, estetic manifestată, a avariției condamnate de biserică.
Obiectele acționează ca niște veritabili ambasadori ai ființei, o reprezintă.
Adaug acum câteva alte divagări. Și constat imediat un fel de vârtej cu două sensuri, împletite.
Sigur că tot ce rămâne în urma unei locuiri personalizate, cu stil – din viață și/sau din scris – e atmosfera înțeleasă ca rezultantă a unor impregnări senzitive. Vizitatorii unui loc al memoriei o adulmecă, o degustă, o completează, căci ea nu-i altceva decât rezultatul succesiunii coadaptațiunilor, cum ar spune Eminescu. Obiectele rămase în urma unui scriitor dobândesc valoare doar prin povestea pe care o spun despre scriitor. Iar povestea are sens, miez, consistență doar prin operă. Casele memoriale sunt amenajate de mâini/minți străine pentru a furniza o idee despre viața scriitorului. Stau alături, cuminți, etichetate și ordonate, lucruri care nu e sigur că stăteau așa când scriitorul se afla în mijlocul lor. Sunt, cum am mai spus, show-room-uri artificiale, aproape mute, care îți „vând“ o imagine prelucrată, simplificată, chiar măsluită, fie și neintenționat.
Cei care vibrează la vederea acestor lucruri sunt doar cei care au parcurs opera și pot lega ei singuri un obiect sau altul de o secvență din biografia scriitorului. Care pot evoca un vers, o frază care li se arată acum mai pipăibile.
Simți căldura prezenței lui Eminescu în casa memorială doar dacă privind mobilierul expus îți răsar imediat în minte versuri precum „Cu perdelele lăsate,/ Șed la masa mea de brad,/ Focul pâlpâie în sobă/, Iară eu pe gânduri cad“, un soi de legende la imaginile pe care le privești. Tot astfel, odaia muzeu a lui Bacovia prinde o viață secundă dacă murmuri deja din Te uită cum ninge decembre: „Mai spune s-aducă jeratic/ Și focul s-aud cum trosnește.// Și mână fotoliul spre sobă,/ La horn să ascult vijelia“. Obiectele dobândesc valoare, sentimentală, dar și de obiect prețios, „cu preț“, doar dacă poți resuscita, grație cunoașterii operei, legătura, atingerea.
Din perspectiva atingerii, a contactului pe care oamenii îl creditează cu puteri adesea magice, lucrurile dezvăluie și alte sensuri. Atingerea ca miracol e utilizată de biserici – moaște, icoane, inele ale capilor bisericii ori împărăției pot aduna mulțimi plecate, supuse. Mângâierea, apoi, e dintotdeauna o formă de comunicare a sentimentelor cu „grai omenesc“.
Au, în zilele noastre, mare căutare obiectele vechi. Fie obiecte rudimentare care poartă urmele mâinii, ale uneltei (un blid, o roată de car, o lingură de lemn, o țesătură), fie vreun scrin, vreo mescioară, vreo bibliotecă la care mâna ta poate mângâia lemnul și poate visa nostalgic la epoca în care lucrurile se iveau ca prelungiri migălite/gândite de mâna/mintea omului. Emisiunile de pe Discovery cu dealeri de antichități îți procură mai întâi plăcerea de a vedea de acasă, din fotoliu, aceste minunății ieșite din mâna omului. Dar faptul că depozite doldora de antichități împânzesc orașele lumii poate să te ducă cu gândul și la exces, la modă nu neapărat informată de admirație nostalgică pentru mâna omului ori pentru povestea de viață ori de operă din care au fost decupate pentru a deveni marfă.
mâinile omului, spun specialiștii, au început să se dezvolte acum vreo 380 milioane de ani din înotătoarele unui strămoș al actualului pește dipnoi, unul care respira și prin branhii, și prin plămâni, semn de, zic eu, mare disponibilitate și flexibilitate. Mâna apucă și susține obiectele, mâinile sunt unelte primordiale, au și un important rol tactil, nu doar pentru a identifica lucruri și textúri, ci pentru a comunica sentimente, mesaje. Pledoaria lui Arghezi intervine pe loc: „Atât e numai mâna, de apucat și dus?/ Nu. Ea-ntărește graiul și spune ce-ai fi spus, / Mai limpede, și vorbe de nu ți-au mai rămas / Ori n-ai, grăiește mâna cuvântul fără glas. / Că gestul, în tăcere, acoperă și are/ Aceleași înțelesuri la sute de popoare./ S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung?/ Ai fi putut răzbate un drum atât de lung, / Dacă-ți lipsea, din toate, un simț, neprihănitul / Cercetător ușure și ager, pipăitul?“ Când strângi mâna cuiva, faci o declarație de pace și bună intenție, pecetluiești o înțelegere. Se pare că romanii, care purtau o togă cu falduri numai bune de ascuns un pumnal, când se întâlneau, întindeau mâinile încă de la distanță spre a dovedi că nu au gânduri agresive.
Oricum, fie că e vorba de obiecte simple, rudimentare sau obiecte rafinat împodobite, atât cumpărătorii spontani și obișnuiți care caută un centru deosebit pentru casa lor (designerii de interior recomandă procurarea unui obiect frumos și cu istorie care să devină punctul de fugă al aranjamentului unei încăperi), cât și colecționarii înrăiți de antichități ocolesc obiectele ieșite pe bandă rulantă, care nu mai păstrează în mod imediat evident amprenta omului care le-a născocit; ca să nu mai vorbim de produsele tehnologiei de ultimă oră, care produc admirație, dar una confuză, derutată; majoritatea covârșitoare a locuitorilor Terrei nu înțeleg nimic sau extrem de puțin din „procesul de producție“, minunarea fiind egală cu perplexitatea. Obiectul care se impune azi ca prelungire a mâinii omului – telefonul smart – nu mai e o unealtă care ascultă de om, ci una care pretinde ea ascultare, supunere, dependență. Îl slujește, sigur, punându-i la îndemână facilități și informații (nu infailibile) despre tot și toate, îi dă iluzia că e în contact cu Lumea mare, dar îl prind în rețeaua lor mai degrabă ca pe o pradă care poate fi apoi manipulată. Atingerea/touch e doar o tastă care deschide ferestre, un gest mereu același indiferent de țintă, de scop.
Nevoia de a atinge obiecte ale unor celebrități vine, cred, și din speranța, nemărturisită și poate nici conștientizată, că se va petrece un transfer de notorietate, de onorabilitate, valoare chiar. În lumea fanilor, se licitează sume enorme pentru vreun obiect care a aparținut unei vedete. Că vrei să ai stiloul cu care și-a scris cărțile un mare scriitor ar putea fi ok, dar pretențiile colecționarilor înrăiți ajung la exagerări. Vrei tricoul lui Maradona, dar dai bani mult mai mulți dacă e evident purtat și mai are la subsuori urme de transpirație.
Apare această dorință irepresibilă de atingere simbolică, intermediată de obiecte, și în familie. Păstrezi un obiect al defunctului, dar nu obiecte inodore în primul rând, ci vreo piesă care îi mai păstrează o vreme mirosul. Îndrăgostiții se închină la o batistă impregnată cu parfumul care funcționează ca madlenă. Ciudat e, după mine, că un colecționar de carte veche vrea ediția princeps în stare excelentă, să se vadă cât mai puțin sau deloc trecerea prin mâini omenești a cărții.
Obiectele vechi sunt cu atât mai apreciate dacă au o poveste în spatele lor, una verificată ori verificabilă.
Ele devin pretexte pentru conversații – talking-object-uri. Ca și cum la o reuniune de familie sau la o întâlnire cu prieteni invitați la un ceai s-ar lăsa altminteri o tăcere stânjenitoare fiindcă cei adunați acolo nu au, de fapt, nimic să-și spună.
Obiectul cu pricina poate salva situația, poate stârni discuții, ipoteze.
în ce mă privește, deși sunt dintre cei care se țin la curent cu noile unelte, nu sunt deloc din rândul celor care înlocuiesc o unealtă funcțională doar fiindcă trebuie să arăt vecinului că îmi merge bine și îmi pot procura „ultimul răcnet“ în domeniu. Multe lucruri din jurul meu erau/sunt făcute de părinții mei sau de mine, eram prosumatori încântați de ceea ce poate ieși din mâna omului. Mi se părea firesc și ca schusterul să-i promită tatei o pereche de ghete care să-l țină toată viața. Vreun dealer de antichități mângâie o măsuță meșterită acum vreo 200 de ani și te asigură că ea mai poate ține încă o sută. Moda reîntoarcerii la obiecte vechi care păstrează urma mâinii și a gândului care le-a creat e semn că, oricât de comodă, lumea obiectelor de azi e străină. Am câteva obiecte vechi în casă, la concurență cu vreun ciot contorsionat cules din pădure și mângâiat cu ceară de albine ori cu vreo piatră cu ape culeasă în drumeții. O frunză din teiul lui Eminescu a stat într-o cutie cu amintiri până s-a sfărâmat, dar era nu o urmă a lui Eminescu, ci un semn memorativ – „am fost acolo“.
Am admirat de multe ori știința unor prozatori de a-ți aduce sub ochi încăperi cu obiecte de atins, de mângâiat, cititorul punându-și la lucru, pe urmele scriitorului, „privirea care creează“. Cărți în care minuția descrierilor ambiguizează enunțurile, lectura fiind luare în posesiune și germinare. Cu o lupă măritoare – privirea intermediată de o bogată imaginație a detaliului –, scriitorul se desfată în lanț de hipotipoze și reînvie sub ochii noștri o lume a bunei rânduieli. În forme variate și cu tușe personalizate, firește, graiul aproape omenesc al lucrurilor poate fi deslușit la prozatori din toate vremurile. Constatam altă dată o anume aplecare înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteței simțurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanța în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate (trecutul fiind, după Tim Adams, „locul unde ne simțim cel mai bine“). Înșiram acolo și Scrinul negru al lui Călinescu, dar și Micul palat baroc al Biancăi Balotă, Zilele regelui (Filip Florian), Viața începe vineri (Ioana Pârvulescu), Hotel Universal (Simona Sora), Cara aurita (Tatiana Dragomir), Dulcea poveste a tristului elefant (Diana Adamek), Cartea șoaptelor a lui Varujan Vosganian, Hanul lui Manuc (Simona Antonescu), Cartea numerilor (Florina Ilis). Un fel de atingeri și mângâieri de antichități presimțind, cu un fior, înstrăinarea tehnologică de azi.