Temele alterității și călătoriei sunt nodurile structurale ale poeziei lui Gellu Dorian din cea mai recentă carte a sa, El sau Ieșirea din ramă. Celălalt, dublul ființei, este replica din apele întunecate ale oglinzii care înșală sau, într-o ipostază a acesteia, luciul murdar al geamului unui tren ce merge spre nicăieri: „El stă la fereastră și trenul îi duce gândul / foarte departe. Nu privește nicăieri. Nicăieri / nici nu există pentru El. / Numără încet pașii controlorului care e în alt vagon, / poate în alt tren chiar; / ajunge la cifra fatidică peste care sare. / Reușește să se descopere dincolo de fereastră. / E noapte și asta nu-i spune nimic. / Nici nu ar dori să spună ceva / cel ce stă afară și călătorește odată cu El, / ajuns deja nicăieri. / În gară, El coboară / și celălalt urcă, / fără să-i spună nimic –/ se vor întâlni mâine; / El afară / și celălalt în tren“ (Altfel). Cum se vede, în chiar primul poem al volumului, Gellu Dorian explică altfel titlul care trimite la tema alterității într-o cheie biblică. Pentru că, iată, ieșirea din ramă este ieșirea din Egipt a oamenilor fără umbră, conduși de Moise: omul fără umbră este omul de dincolo. El, provocarea altfel a lui Altul, ființa de dincolo de lume, care nu are trup, nici casă, nu are nimic: El este subiectul revelației, al teofaniei, accesibil doar prin credință, în râvna aceleiași proiecții biblice: „El încă speră să mă privească în ochi, / zilnic face exerciții în oglindă, / coboară cerul acolo, / dă cu mâinile în toate părțile norii să apară seninul, / așa cum fac păsările în zbor când trupul lor / e ca bolovanul în spatele lui Sisif. / Știe că nu va fi posibil./ De fiecare dată vede alt semn în oglindă: / nici unul nu seamănă cu mine, / nici unul nu seamănă cu el cel de ieri. / Dar El este sigur că într-o zi / mă va privi în ochi – / îl voi respira, / vom dispărea pentru totdeauna, / eu, fără urmă, / El, disipat în toți cei care cred și-n toți cei ce nu cred“ (Crai vechi). Numele poetului însuși este investit cu o proiecție mitologică, într-un autoportret (re)compus în registrul altei credințe, extrem orientale, în care Dorian este înlăuntrul principiilor Yin și Yang, Dor-(y)i (n)-(Y)an(g): „El stă liniștit / și crede că liniștea lui / sunt chiar eu“. Celălalt, cel din oglindă, fuge din sine și se ascunde în sine, cum se spune în Fuga, în căutarea lui Dumnezeu de la care începe totul, jocul perpetuu al vieții și morții: cu El începe nesfârșitul lui, al lui Celălalt din oglindă: „El e omul / care nu mai are nevoie / de oameni? / Nu, / El e omul care are nevoie de oameni! / Prima lui înfățișare / ar fi fost ceea ce El încearcă acum să fie. / După ce nu va mai fi, / va fi un fir de praf din ceea ce a încercat să fie. / Cât durează acest fapt, / nu se știe, / iar atunci când se va afla, / nimeni nu va avea cui să-i spuie. / Și asta la nesfârșit, / chiar dacă încă nu a început / cu adevărat sfărșitul, / chiar dacă de mult / a început nesfârșitul“ (Omul).
Trenul este vehiculul călătoriei spre El, susținută și prin ilustrațiile foarte inspirate ale Norei Dorian, evocând teme biblice și, încă mai explicit, jertfa christică: „o cruce între doi tâlhari“, Yahve care arată lumina lui doar „celor care știu să vadă / până dincolo de orice întuneric posibil“ și o Țară a Făgăduinței unde pământul va deveni cer, la a doua Sa venire: „El are doar lumea lui / în care nu are nevoie decât de un singur om / care să-i facă și pe ceilalți să creadă. / Când El va călca pe pământ, / pământul va deveni cer / iar cerul e locul căruia / toți cei care vor să aibă un loc al lor / îi zic/ țară“ (Țara). În aproape fiecare poem din El sau Ieșirea din ramă regăsim trenul, unind / despărțind pe „cel de plecare / cu cel de sosire“, cum scrie Gellu Dorian în Lasou, într-o călătorie fără bilete de întoarcere. cum suntem avertizați în Pact, printr-o lume ca un pustiu fără beduini și fără cămile, pe o singură linie de tren, ca în Quadrat; oamenii fără umbră rămân „la masa din gară“. Sau în șuieratul unui tren care „nu va sosi niciodată“, gol printr-o țară pustie: iată ținta călătoriei celui din oglindă, a omului fără umbră: „Nu-ți mai stă gândul la El. / Urci în primul tren și dispari o dată cu el / în burta balenei. / Or fi ape adânci sau ceruri înalte, / nu știi, liniile au dispărut ca ațele într-un ghem / adunat în coșul unei femei în care stă El pitit / și te așteaptă. / Strigi, / sau șuieratul trenului adună gări după gări / în care nu cobori, / ești singur în tren / și trenul, singur în burta balenei. / Or fi ape adânci sau ceruri înalte, / ce mai contează, / mâine vei fi la destinație, / la dreapta sau la stânga Lui, / irosind priviri în care nu mai încape nimeni“ (Trenul).
Conexă temelor alterității și călătoriei cu trenul gol spre Țara Lui este dicotomia, raportul tensional dintre privire și vedere, pe care poezia noastră l-a primit de la Eminescu. Privirea e a ochilor orbiți de real, închiși într-o ramă, cum spune Gellu Dorian în Dacă ridic ochii, nu percepe ceea ce se vede prin vederea secundă, aceea a nopții clare eminesciene sau a lăuntrului, pe care o invocă, nu o dată, Apostolul Pavel în Epistolele sale; vederea singurului ochi care „vede totul“ dezvăluie și, în aceeași măsură, ascunde: ochiul e oglinda lui Baltrušaitis, spaeculum: „El se face invizibil în chiar interiorul ochiului meu“ și „Doar ochii noștri sunt ai mei“, scrie Gellu Dorian în acest volum.
Poezia lui Gellu Dorian din El sau Ieșirea din ramă este a teofaniei din pădurile Mănăstirii Vorona, care continuă codrii cu lacul albastru de la Ipotești; un traiect eminescian descrie, în structurile sale de adâncime, întreaga lirică a unui poet care s-a identificat în stațiile de pe linia „trenului“ eminescian.