Substanța, filmul lui Coralie Fargeat, film care a primit un Premiu pentru Imagine la Cannes, se situează la granița între un fantastic hibridizat cu stiințific, horror și dramă. Coralie Fargeat care semnează și scenariul a mai regizat un singur lungmetraj, Revenge, în 2018, un film de acțiune pe calapodul confruntării dintre vânatul-victimă (femeie) și vânătorul-prădător (bărbat), unde femeia se întoarce arătându-i acestuia din urmă că sexul slab este, de fapt, foarte tare. Substanța este net mai substanțial articulat pe relația dintre o femeie și dublul, avatarul său, sau cu reclama din film, „o versiune mai bună“. Elisabeth Sparkle (Demi Moore) este o vedetă, un icon feminin al bunăstării fizice obținute prin fitness-ul nostru cel de toate zilele (plus dieta perfectă și meditația orientală) și care-și primește steaua ei pe hollywoodiana walk of fame. Vedem cum e construită această stea pe paviment pentru ca imediat regizoarea să puncteze ironic în cadrele următoare când o calcă în picioare impasabili oameni de tot felul, de la înalți funcționari, corporatiști la homeleși împingându-și căruciorul cu tot calabalâcul unei proprietăți portabile. Elisabeth Sparkle – strălucirea de pe ecran rezonează și în nume – are o emisiune de fitness unde evoluează în prim-plan cu zâmbetul lipit pe figură alături de o constelație de tinere animatoare în perfect sincron. Dar, dincolo de fațada impecabilă și de privirea camerei care aparent flatează funduri bombate și coapse tonifiate, se află imensa anxietate cu care vedeta urmărește acea gradație fină a înaintării în vârstă retușată prin gimnastică, dietă, cosmetică, haute couture și fotoshop. Anticipând mesajul anticonsumerist, vedeta este înainte de toate imagine, femeia este obiectificată la maximum de ceea ce Guy Debord numea „societatea spectacolului“. Ieșită de pe platoruile de filmare, vedeta se refugiază într-un apartament de lux unde imaginea ei rulează ca advertorial, un mediu narcisist și opresiv. Sparkle își contemplă confirmativ imaginea ideală proiectată pe un ecran ca un fel de „oglindă oglinjoară cine e mai frumoasă din țară“. În mod cert, vedeta anticipează momentul în care tot acest eșafodaj al strălucirii va păli, chipul și trupul vor suporta exacțiunile vârstei, pentru că obiectualizarea sa a devenit deplină, ea însăși se privește pe sine astfel, ruptă de o viață socială, aparent fără familie sau prieteni. Aici intervine ruptura de nivel care ne aruncă în științifico-fantasticul cu accent pe cel de-al doilea termen cu un scenariu de tipul Twilight Zone. Vedeta primește oferta-minune a unui medicament de pe piața neagră, care prin injectarea sa generează o replică mult mai performantă, o versiune mai bună, altfel spus un avatar. Atât originalul, cât și avatarul se spune în prospect, sunt una, interdependente la modul absolut și, convenție pe care trebuie să o acceptăm ca atare, pot trăi doar serial, prin reîncărcare a vechii indentități la fix șapte zile. Odată ce substanța este introdusă în corpul lui Elisabeth Sparkle are loc după o serie de spasme un fel de geneză a avatarului asemenea unui fluture care iese din crisalidă. Corpul femeii se dechide ca o păstaie și din el iese trupul strălucitor al celei care va purta numele de Sue (Margaret Qualley), avatarul strălucind de prospețime și vitalitate, încărcat de electricitatea unui erotism debordant. Trupul gazdă rămâne asemenea unei haine abandonate, un fel de exuvie și este târât într-un fel de debara de unde poate fi îmbrăcat printr-o transfuzie. În orice caz este vorba de două trupuri și de două personalități înrudite, dar nu identice. Splendida Sue care defilează sub un cer de cristal brizat de ramurile unor palmieri totul instagramabil ca și lumea pe care o reproduce acest ideal plastifiat este o bombă sexy care îi va lua locul fără probleme vedetei en titre la același show care a fost redenumit cu titlul exponențial al unui celebru hit: pump it up. Și acest lucru îl face și Sue bucurându-se din plin de statutul ei de Dopellgänger optimizat, pompează printr-o puncție aplicată în zona lombară a mătcii, Elisabeth Sparkle, vitalitatea acesteia. Complicația vine tocmai de la această periodicitate a vieților celor două femei, trăind cu schimbul, una o viață înfloritoare, prin procură, cealaltă într-o discreție chinuită de o serie de metamorfoze terifiante.
Numai că și acest elixir al tinereții vine și-ar dori să o scoată complet din circuit pe Elisabeth pentru a trăi nu doar plenar, ci și permanent. Într-un fel, regizoarea rescrie într-o versiune simplificată, adaptată, scenariul romanului lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, acolo unde imaginea din tablou se degradează tot mai mult pe măsură ce tânărul care i-a servit drept model se adâncește în viciu sporindu-și totodată frumusețea. Sue este un fel de Dorian feminin care strălucește literalmente în lumea artificială, de simulacre a show bizzului, în timp ce trupul lui Elisabeth consemnează degradarea sa morală, îmbătrânind accelerat și ireversibil. În acest caz, tabloul este chiar trupul lui Elisabeth unde, printr-o neglijență inițială în privința predării la timp a ștafetei viețuirii, se evidențiază o formă hidoasă a îmbătrânirii, întâi sub forma unei falange care dobândește aspectul unui deget de hârcă. Abuzurile de acest fel ale lui Sue vor face din Elisabeth o bătrână coșcovită, respingătoare, cu un trup diform pentru că nu despre o bătrânețe normală este vorba aici, ci de o biologică degradare care tinde spre monstruos. Ceea ce ține cumva de un scenariu ușor kafkian este și felul în care este procurat elixirul de frumusețe, încăperea aflându-se într-un bloc dezafectat sub o scară care camuflează o intrare secretă, unde prin intermediul unei chei electronice, Elisabeth deschide o boxă unde află kitul cu instrucțiuni și doza de substanță care face posibilă comutarea de pe o existență pe alta. Ca și în romanul lui Oscar Wilde, confruntarea între original și proiecția sa are loc, avatarul care într-o insațiabilăpoftă de viață și-a consumat literalmente originalul se dezlănțuie împotriva matricei care a atentat la existența lui saprofită, cele două ființe sfârșind prin a se contopi într-un amalgam terifiant. Ultima înfățișare a lui Elisabeth–Sue evocă grotescul unui trup amestecat de o mână uriașă, asemenea celor două bucăți de plastilină din advertorialul care recomandă substanța. Sub această formă, având lipit pe față un crâmpei de chip din afișul care recomanda frumusețea lui Elisabeth, Sue pășește pe scenă asemnei unui elephant man lynchian oripilând un public venit să facă o baie de frumusețe și care primește o baie de sânge. Monstrul se descompune până la placenta târâtoare a unui chip care se așează pe steaua de pe acea walk of fame lichefiindu-se într-un zâmbet lasciv pentru a fi măturată de o mașină de curățat pavimentul.
SF-ul este o convenție de la care plecând, regizoarea împinge filmul într-o direcție care ține de parabola anticonsumeristă și gender-istă din care nu lipsesc referințele livrești. De la bun început a fost introdus în scenă un magnat media, Harvey (Dennis Quaid), cel care exploatează frumusețea, obiectualizează corpul feminin mercantilizându-l. Filmul lui Coralie Fargeat nu are mari virtuți, este mult schematism în această vindictă feministă în privința consumerismului care este ipostaziată și prin masticația suculent-zgomotoasă a managerului Harvey în costumele sale fistichii însoțit de bătrânei libidinoși, de o veselie onctuoasă, de tabloul compus de resturile unui festin carnasier, dar și prin expunerea trupurilor sexy ale dansatoarelor și în special al lui Sue cu vibrații feline și unduiri șerpești, o erotizare siliconată a cărnii servită vizual pentru o fiestă voyeuristă. La un moment dat, lui Sue i se ivește pe sub pielea unuia dintre fesieri o umflătură care se dovedește a fi la o extracție prin buric un copan de pui crud. Este un episod ilustrativ pentru teza pe care filmul o vehiculează.