Sub un titlu parafrazând celebrul roman al lui Jules Verne, Le tour du monde en quatre-vingt jours, Mario Vargas Llosa propune un jurnal de călătorie care nu se limitează la simpla reflectare a locurilor vizitate, ci care expune o aventură intelectuală. Le tour du monde en 80 textes (ou presque) reflectă aventura scriitorului peruvian în parcurgerea lumii, care înseamnă călătorii din Europa până în Tahiti, pe urmele lui Gaugain, din America Latină a copilăriei sale până la Sankt Petersburg, pe urmele lui Dostoievski, sau până în Japonia și Hawaii. Publicată la L’Herne, cartea laureatului Nobel e o culegere alcătuită în Franța din texte publicate în spaniolă în diferite reviste și traduse de Albert Bensoussan, Anne-Marie Casès și Bertille Hausberg, primul, îngrijitorul ediției, prieten al autorului și traducător consacrat al operei sale în franceză, semnând și prefața.
Nu avem în Le tour du monde en 80 textes, subliniază prefațatorul, un simplu jurnal de călătorie, ci o carte care, plecând de la spiritul nomad al copilăriei petrecute între Arequipa, Cochabamba, Piura și Lima, împletește descriptivul acestui gen de scrieri cu expunerea multifațetată a unui eseist care exploatează locurile pentru a le căuta aura culturală, pentru a devoala, într-un soi de peripatetism extins la nivel planetar, propria sa filosofie de viață, propria sa concepție despre lume: „L’infatigable voyageur qui prend des notes partout où il passe est aussi un philosophe et un donneur de leçon“ (p. 7). De aceea explorarea nu proiectează pe coordonate antropologice ori sociologice trăirea călătorului, ci expune acea aură spirituală a lumii pe care o descoperă, și care, în esență, nici măcar nu are nevoie să fie vizitată, ci doar imaginată. Spre exemplu, în periplul său andin din care scrie despre carnavalul din Oruro, despre cimitirul din Cuzco sau despre bocitoarea din Arequipa, se oprește insistent asupra unui loc din Columbia care nu are potențial turistic pentru călătorul de rând, dar care este locul de naștere al maestrului și prietenului său, Gabriel García Márquez:
„Aracataca n’est pas un village perdu, noyé de chaleur et oublié de Dieu et des hommes au milieu du désert, de la mer et de la montagne colombienne.“ Aracataca est un univers: „Derrière ses fragiles maisons de planches et de tôle ondulée vibrent, de la création, les mille et une aventures, les êtres les plus extravagantes.“ (p. 31).
Aracataca, locul care a iluminat în mintea lui García Márquez potențialitatea și universalitatea magicului Macondo, nu necesită a fi privit, ci doar a fi pătruns mai degrabă pe poarta imaginației decât pe cea vizuală: „Pour connaître Aracataca, fermez les yeux et laissez caracoler votre imagination“ (p.33). Periplul fizic este dublat în această culegere unitară ca viziune a textelor lui Mario Vargas Llosa de cel livresc. Prozatorul peruvian nu se oprește doar la locul natal al lui García Márquez, ci vizitează Dublinul lui Joyce, casa lui Dostoievski din Sankt Petersburg ori pe cea a lui Borges din Buenos Aires (este foarte cunoscut textul său Borges en su casa), chiar și propria casă din Arequipa, de pe bulevardul Parra nr. 101. Explorând spațiul și creația magistrului argentinian, insistând pe diatribele borgesiene contra tuturor naționalismelor și expunându-l pe prozator ca fiind crescut mai degrabă în biblioteca tatălui decât pe străzile sau în cârciumile din rău-famatul cartier Palermo, Mario Vargas Llosa își ia rămas bun de la celălalt mentor din America Latină:
„Adieu, Borges, écrivain génial, vieux mystificateur… les écrivains célèbrent, généralement, vieillisent mal, remplis qu’ils sont de superbes et de petites misères. Mai vous, vous gardez la forme et ces pièges savants et splendides qui emplissent vos contes, vous nous les tendez maintenant en parlant. Et nous sommes toujours pris aux rets avec un égal bonheur.“ (p. 113)
Cu aceeași reverență, continuând demersul din Jumătate de secol cu Borges, publicat în limba română la Humanitas Fiction și în franceză la aceeași editură ca Le tour du monde en 80 textes (ou presque), la L’Herne.
Periplul livresc al lumii – o sumă de călătorii pretext în texte și prin texte – este dublat de escapadele în biblioteci, începând cu cea de la British Museum și continuând cu Public Library din New York, până la Boma, în Congo, unde descoperă o bibliotecă fantomatică, fără cărți, în care bibliotecarele continuă să fie plătite pentru a administra golul, într-o țară fantomatică, locuită de un popor ficțional: „Quand la réalité devient insupportable, la fiction est un refuge. C’est pour cela qu’existe littérature, cette échappatoire des tristes, des nostalgiques et des rêveurs. Les congolais ne le lisent pas, ils le vivent“ (p. 85).
Periplu cultural și livresc este și cel practicat în Berlinul teatrelor experimentale, atelierelor, cluburilor de jazz, cinematografelor de artă, cafenelelor și cercurilor literare, în Roma librăriilor ori în Cambridge, unde modelul universitar autohton dispare strivit de universitatea-uzină. Despre viitorul culturii se întreabă oriunde, despre avansul betoanelor (în Hawaii, de pildă) și al frustrării generate de masificarea educației și culturii, pierzându-și astfel esența și rațiunea, se chestionează cu același spirit critic. Iar atunci când literatura și critica nu îi oferă răspunsuri, se refugiază în studiile laureatului Nobel pentru Chimie, Ilya Prigogine, înțelegându-i „structurile disipative“ și suprapunându-le peste studiile economistului Friedrich Hayek, pentru a ajunge la concluzia că nu pot fi înfrânte altfel entropia vieții și haosul lumii decât prin ordinea literaturii.