Stephane Ilinski, scriitor francez, cu origini poloneze, care a trăit la București o vreme, un poet convertit în prozator, publică, în 2024, la Editura Vremea, în colecția Hashtag, coordonată de Felicia Mihali, volumul Povestiri anapoda. Prefața, Invitație la degustarea Apocalipsei, e semnată de dramaturgul Vlad Zografi, traducător în limba română, împreună cu Vlad Russo, al scrierilor lui Eugen Ionescu.
Între cele patru secțiuni ale cărții, Acid cioranic, So far, atât de aproape, Auspicii întunecate și Excursie strălucitoare, pot fi făcute conexiuni nenumărate. La fel de bine, pot fi citite ca niște insularități ori instalații narative autonome. Fiecare titlu ar putea anunța o haltă-ntr-un peisaj autohton, o gară părăsită sau o translație în timpuri uitate, dintr-alte vieți. Carusel, zgomot de fond, voci suprapuse, sub același cer, al unei lecturi la discreție, roțile mușcă din spațiul metalizat, dens, al amintirilor încrucișate. Povestirile anapoda ar putea fi transformate cu succes în piese de teatru. Biodegradabile scene, recuperări de trecut funest, fixări în plasma prezentului care-și revarsă mirosurile putride, măștile spălate sub presiune, la 90 de grade, doza de autenticitate, toate, oricând, se reinventează.
Traducerea din limba franceză îi aparține romancierei canadiene Felicia Mihali. Observăm că determinantul proteodic, utilizat în roman la nivelul sintagmei cultură proteodică, termen care trimite la limbajul biochimiei și, prin extensie, la cel muzical-esoteric, neconsemnat în dicționarele de cuvinte recente ale limbii române, devine un fel de emblemă stilistică. În spiritul noutății bine temperate sau, după caz, exacerbate, care traversează cartea, tradu cătoarea optează pentru un astfel de cuvânt-valiză și nu pentru marcarea opțiunii traductive într-o notă de subsol.
Prima parte presupune extra vagante intrări în scenă, anunțate prin titluri de tipul: Ascultări paternaliste, declamații delatoare; Emulații reactive, întâlnire botanică; Mutații somatice, momeli livrești; Excursie transatlantică, deducții obscure; Cultură proteodică, absorbție precoce; De profundis, New Deal. Într-un stil care laminează note din urmuziana simfonie a contrastelor și bruiajelor ficționale, autorul propune, în Acid cioranic, o poveste aparent banală, având în centru ideea de disoluție și „ecourilor acide ale silogistului-șef al amărăciunii“ (p. 29). Totul începe înainte de revoluție și se topește-n plină eră pandemică. În acest arc temporal, protagonistul, Sorin, un profesor de chimie împătimit, cercetător al efectelor unor substanțe sedative, trece prin mai multe stări, relații, furci caudine: un tată securist care stă mereu la pândă; o soție, Luminița, profă de română, care, după ce devorează opera cioraniană, cade-n depresie, ajungând la psihiatru; o călătorie în ținuturi din Québec, la fiica lui, studentă acolo, și întâlnirea cu iarba halucinogenă etc. Trimiterile la opera cioraniană sunt explicite, cu evidențierea unor traduceri de excepție, realizate de Irina Mavrodin, Emanoil Marcu și Vlad Russo, apărute la Editura Humanitas, precum: Tratat de descompunere, 2017; Demiurgul cel rău, 2021; Caiete, 2023.
Suspansul rezidă-n alter nanța dintre secvențele de narare centrifugată și inserarea unor zone tampon, grafiate cu italice, niște „mutații somatice, momeli livrești“, ca pentru a menține contrastul și a stimula interesul unui cititor blazat. Mirajul străinătății e instantaneu spulberat de activarea unui atașament bolnăvicios față de țară: „Privind podul Jacques-Cartier și maiestuosul fluviu Saint-Laurent, a bodogănit că podul prieteniei Giurgiu-Ruse traversa la fel de bine Dunărea. În Vechiul Port, a evaluat că finisajul pietrelor e de calitate aproximativă, și a sfârșit prin a compara Muzeul de Artă Contemporană cu blocurile din Pantelimon, fără să fie însă la fel de impunător ca ele. Pe scurt, Sorin critica totul fără reținere și etala un naționalism nerușinat.“ (p. 36). Detașare și apăsare pe o pedală a unui stil în esență nonconformist, care încearcă să recupereze fâșii din memoria colectivă, locuri comune, fapte trăite similar în epoca de tristă amintire, a comunismului, totul se derulează între imaginea gonflată a unui trecut recuperat în fascicule din uitare și un prezent fluctuant, aflat parcă-n siajul „scopolaminei, un alcaloid tropanic cu virtuți sedative bine-cunoscute care pot provoca, la om, halucinații puternice și amnezie“ (p. 43).
Partea a doua, So far, atât de aproape, e ca o turnantă istorică, cu José în centru, la Montréal, un programator pe care colegii îl consideră „un tip de modă veche“. Se trece printr-o istorie anapoda, prin resorturile altui angajament atitudinal. Subtitlurile semnalează, decupează succint: A posteriori, Montréal, Québec, Canada; Defunctul ofensat; Defunctul ofensator; Martorii, Provocarea (probă la dosar pe un stick USB, A13T, Serviciul de Securitate al Québecului); Epilog-epitaf. Nomad al ficțiunii, Stephane Ilinski lucrează cu reflexe suprarealiste, blochează clișee, prin sarcasm și ironie. Sentimentul de stranietate, de metisaj stilistic, străbate povestirile. José cumpără online orice, făcând ușor trecerea de la o piesă de valoare la un tablou banal, pictat într-o mahala din Shanghai, cu doar câteva ore înainte. Elemente ale recuzitei narative pot fi identificate: istoria veche, neamul de Champoint, din care face parte și protagonistul, nobilimea mondializată, Walter cel bogat, torontezul dezrădăcinat, un looser internautic, care „a gustat din biologie și a mirosit dreptul și jurnalismul“, politica, Oswald Pourceaugnac și Scoția.
Peste toate, instalarea-n actualitate, anul 2018, metehnele unui prezent dezasperant, comentariile de pe internet, dejecțiile care incită spiritele pe Twitter, emisiunile de televiziune în care se intervine grobian, minutele publicitare, interminabile, decupajele și emoticoanele, stilul care irită, mereu cu un pas înaintea reacțiilor cititorului. Totul e la vedere. Se șterg parcă sau se adaugă dimensiuni, în acea glisare care lasă loc limitat meditației. Nici nu contează personajele, ci spiritul unor vremuri. Ni se mai promite un duel ca la carte, cu spadasini în zori de zi și tot harnașamentul, cu martori, cu răni profunde și reacții pe măsură. Povestirea oferă cuvenita notă de umor amar și replierea pe sentimentul de frică, atât de omenesc. După doza consistentă de vivacitate afișată pe toate canalele, nu strică puțină repliere pe ceea ce oricum se va solda cu moarte. Fiecare muritor e dator să se informeze asupra acestui aspect, înainte de-a fi prea târziu. Din acest punct de vedere, cartea e și o pledoarie pentru viață și neliniștile ori necunoscutele ei, până la capăt.
Urmează, în Auspicii întunecate, Franța, cu evocarea unei localități, Givreuil, din Franche-Comté. Interesant e cum Stéphane Ilinski găsește entuziast acea notă stilistică prin care fiecare povestire devine o situare fidelă în specificul unei țări: România, Canada, Franța. Liniile de similaritate între caractere, feluri de a fi, sau de demarcație sunt acolo, înrădăcinate. Tovarăși într-ale nefericirii, Nicolon, taciturnul sau „derbedeul pocăit“, dornic de a deschide un magazin de vechituri, instalat în satul cu nume „din vechea franco-provensală, dialectul arpitan“ (p. 79), italianul bizar Corrado Doppiatore și garajista Buggy trăiesc niște seri abracadabrante. Ei țes, la lumina lunii, sub aburii alcoolului, o legătură stranie. Câinii lor seamănă perfect, parcă ar fi același specimen. Italianul îl asigură pe Nicolon că e doar un truc, un fel de număr de magie. Trompe l’oeil. Nimic nu e ce pare a fi. Simplă tehnică. Detaliu în detaliu, până la pierderea firului. În ton cu urmuziana orchestrație narativă, aflăm, la final, că „Nicolon s-ar fi instalat la Varanasi, pe malul Gangelui, unde ar face comerț cu lemn destinat rugurilor funerare. Se spune de asemenea că individul ar închiria câini preoților sadhu și altor guru aflați în căutarea Miraculosului“ (p. 126).
Povestirile anapoda sunt, la urma urmei, niște divagații din care nu lipsesc livrescul, hazardul, paradoxul și ironia extremă. E un mod postmodern de a scrie, răvășind locurile comune, instituind acea stare de imprevizibil care promovează o luptă acerbă, pe mai multe paliere, cu însăși ideea de poveste. Stéphane Ilinski propune o carte ca un fel de pledoarie pentru libertatea care traversează actul creator. A împrumutat de la Eugen Ionescu tehnica prin care absurdul poate fi reperat în realitatea imediată și transcris în multiple feluri. Descoperim o literatură de nișă, tapetată cu influențe și formule narative dintre cele mai inedite. Cititorul va fi unul pe măsură, temerar, creativ, dispus să experimenteze, să parcurgă integral acest volum cu mai multe intrări, al incongruențelor, derapajelor, golurilor și suprapunerilor cu care e posibil să ne fi intersectat și identificat, la un moment dat, fiecare dintre noi.