Guillermo Arriaga a fost tradus la noi destul cât să devină unul dintre cei mai iubiți și mai citiți autori contemporani. A fost în România în 2014, la Iași, ca invitat al Filit-ului, ceea ce i-a sporit faima printre iubitorii autohtoni de literatură. Născut în 1958, romancierul mexican și-a creat un public fidel, care i-a devorat și romanele (Un dulce miros de moarte, Bivolul nopții, Sălbaticul), dar i-a văzut și filmele pentru care a semnat scenarii și regie (Babel, Amores Perros, 21 Grams, The Three Burials of Melquiades Estrada). Mă număr printre devoratorii săi și asta nu numai fiindcă am o slăbiciune veche pentru literatura din America Latină, ci mai ales fiindcă realmente Arriaga e un prozator de canon. Tehnicile sale narative sunt spectaculoase (structură fragmentară, compoziție mozaicat-simfonică, pluralitate de voci, conexiuni surprinzătoare, tensiune dozată abil, desfășurare captivantă și presărată cu surprize la tot pasul – toate vizibile inclusiv în compoziția scenariilor), iar fascinația pentru proza sa rezultă mai ales din bogăția de viață pe care o degajă. Fără menajamente și false pudori, personajele lui Arriaga trăiesc la intensitate maximă fiecare clipă și fiecare clipă ascunde o miză care are adesea în față moartea sau – același lucru! – dispariția definitivă din analele unei existențe rezonabile. Marea evadare, răzbunarea, călătoria aventuroasă, iubirea și devoțiunea absolută, prietenia, fidelitatea, traiul pe marginea prăpastiei sunt teme recurente ale autorului, proiectate în decoruri care mai de care mai ofertante narativ. Nu trebuie uitat că valențele literare și cinematografice ale prozei lui Guillermo Arriaga sunt pe deplin interșanjabile, în sensul în care filmele lui au un evident potențial literar (cu o grămadă de adâncimi psihologizante, de metafore subtile și de referințe livrești lăsate la vedere), așa cum romanele lui sunt perfect ecranizabile, cu o vizibilă componentă vizuală în cronologie și desfășurare.
Salvar el fuego (2020 pentru ediția originală, 2024 pentru traducerea românească) nu face rabat de la calitățile prozei autorului în cauză. Proiectată pe fundalul Mexicului contemporan, o țară măcinată de lupte între etniile amerindiene și coloniștii spanioli, între clanuri infracționale, carteluri de droguri și corupta poliție federală, materia romanului e, ca de obicei, etajată, discontinuă și compartimentată stilistic. Avem, ca-ntr-un cuprinzător dosar de existență, mai multe frecvențe epice, fiecare cu propriile ramificații și rezonanțe estetice. Ele se intersectează și se desprind alternativ, într-o fascinantă evoluție în contrapunct.
În centru e povestea unei iubiri ilicite, greu de imaginat și, pe de altă parte, foarte prolifică narativ, fiindcă, prin calitățile ei oximoronice, trage după ea variatele fire ale evoluțiilor din roman. Marina Longines e o frumoasă dansatoare și o coregrafă talentată, proprietara unei școli de profil cu mare succes în branșă. Căsătorită cu Claudio, un om de afaceri prosper și prezentabil, eroina duce o viață cât se poate de „burgheză“, alături de cei trei copii ai ei, într-o casă spațioasă dintr-un cartier rezidențial. Educația profund catolică a cuplului, prieteniile cu lumea bună, relațiile și banii le-au construit o existență cuminte și sigură: sunt păziți de polițiști locali, au bone și șoferi, își permit să-și cumpere oricând ce doresc, călătoresc când și unde le poftește inima. Rutina acestei vieți de catifea e spartă atunci când Marina se îndrăgostește nebunește de José Cuauhtémoc, un deținut dintr-o închisoare de maximă securitate, unde performase un spectacol coregrafic avangardist, în scop educativ. Încet încet, Marina face vizite tot mai dese în penitenciar, la început cu un atelier de scriere creativă a unui prieten, apoi singură la vorbitor și, în sfârșit, după multiple și sulfuroase aranjamente clandestine, în camera intimă special amenajată în instituție. Acolo, eroina explorează toate fețele unei sexualități dezlănțuite, alături de un bărbat pe cât de seducător fizic (înfățișare de nordic suedez), pe atât de cult (ratase studenția la neuropsihiatrie), de original și de inteligent. Relația clandestină cu un criminal care-și incendiase tatăl abuziv și ucisese cu sânge rece încă doi oameni evoluează spectaculos și aglutinează evenimente imprevizibile, căci Marina nu trebuie doar să-și ascundă relația adulteră și să salveze vechile aparențe, ci să se descurce cu implicarea involuntară în conflictele dintre carteluri și oficialități, în mijlocul cărora picase de nevoie și iubitul ei. Fiecare dintre cei doi caută în vulcanul erotic care le-a bulversat subit viețile ceva pierdut și dorit cu ardoare: Marina – ieșirea din banalitate, tensiunea revigorantă, bărbatul care s-o marcheze, cu adevărat, suprapunerea dintre arta dansului și materia contondentă a realității, inspirația decisivă și elanul vital. José – liniștea domestică, anonimatul protector, siguranța unei femei care să-l așeze definitiv și să-l scoată din circuitul fricii, al crimelor și al provizoratului.
Acestei povești relatate la per soana I de însăși protagonista ei (autenticitatea introspecției era inevitabilă în economia epică) li se adaugă altele, delimitate în capitole care alternează vocile și cronologiile, încercând să prindă din urmă și să se alăture firului principal: povestea întregii familii Cuauhtémoc, relatată prin ochii fratelui lui José (se desprinde pregnant figura tatălui, Ceferino, un savant recunoscut internațional și trecut în wikipedia, dar sfâșiat între prestigiul său public, frustarea originii umile, răscumpărarea dominației coloniale și demența autoritară față de ai săi); povestea evenimentelor dramatice care au dus la arestarea lui José, prelungită cu teribile instantanee din viața de deținut și cu mici istorii violente despre atmosfera volatilă creată în întreg statul mexican de interminabilele războaie între guvern, politicieni, ofițeri și carteluri; fragmente de poeme, proze și memorii ale deținuților care participau la atelierele de scriere creativă din închisoare, unele absolut impresionante prin expresivitatea și intensitatea emoțiilor. Tot acest puzzle narativ, când argotic, când intelectual, presărat cu scene dure din care nu lipsesc sângele, ura, răul, disprețul, promiscuitatea, atrocitățile și sexualitatea, desenează în tușe groase o lume care, paradoxal, caută să se salveze sau să fie salvată prin artă. Ambii protagoniști visează la autenticitatea supremă, la expresia deplină a adevărului, și acest adevăr nu e nici ușor de obținut, nici nu e menit să placă și să satisfacă, dimpotrivă, el cere sacrificii enorme, ipocrizie, minciună, compromisuri în serie. Marina vrea să curgă viața prin dans, să se vadă eflorescența ei inegală, imperfectă, chiar dacă performarea pe scenă implică expunere publică, nuditate și pierderea de fluide corporale. Deși închis, José umple obsesiv teancuri de hârtii și vrea să lase după el texte care să-i oglindească perfect existența zbuciumată și marcată de traume. Împiedicați de propriile decizii, încărcate, la rândul lor, de cele mai neașteptate consecințe, cei doi nu vor reuși să-și atingă scopul – altul decât acela de a rămâne pur și simplu împreună, împotriva tuturor. Din consumpția arderilor omniprezente – afară, pe străzile cuprinse de lupte și de revolte, dar și înăuntru, în sufletele devorate de patimă – celor doi nu le mai rămâne decât să salveze însuși focul. Adevărul adevărat e-n arderea de tot, nu în materia perisabilă care o întreține; faptele disparate și ilogice sunt cele mai reale lucruri, nu cuvintele alese care le descriu. Redau mai jos câte un pasaj relevant pentru destinul lor epic, în două foarte scurte decupaje. Ele sunt relevante inclusiv pentru dimensiunea metaliterară a acestui roman care conține, deopotrivă, și viața personajelor sale, și mecanismele reprezentării ei.
Pentru Marina: „Wabi-sabi-ul meu consta în acceptarea umanului, cu paradoxurile și contradicțiile sale. În dorința mea de perfecțiune, confundasem rigoarea cu înlăturarea. În lucrările mele anterioare, amputasem nici mai mult nici mai puțin decât pulsul primitiv și sălbatic al vieții, exact ceea ce José Cuauhtémoc a venit să aducă în existența mea.“
Pentru José: „Opera lui. Se află sus, sub patul lui în întuneric. Merită să se întoarcă după ea? Mulțimea ar putea folosi hârtiile pentru a aprinde focul. Nu pentru asta există o operă: să aprindă focul? «Dacă ar lua foc casa mea și aș putea să salvez doar un lucru, ce aș salva?» Focul, focul, focul.“
Înscris pe linia imaginară deschisă în anii 1950 de conaționalul Juan Rulfo, amintind de atmosfera la fel de „mexicană“ din pelicula Sicario (Denis Villeneuve, 2015), romanul lui Guillermo Arriaga emană, ca de obicei, forța cărților de literatură memorabile. O face și prin cuvintele, și prin substanța lui evenimențială.