Fără a încerca o iluzorie epuizare a materiei, o examinare a reinterpretărilor literare reprezentative ale Odiseei realizate după Al Doilea Război Mondial reține – cu excepția insolitului experiment dramatic propus de Mario Vargas Llosa și a lucrării de factură memorialistică a lui Daniel Mendelsohn – mai cu seamă romane inspirate din epopeea antică. Dintre scrierile cercetate trei sunt din anii 1950 (Pace în Itaca, Disprețul, Fiica lui Homer), una din 1974 (Unchiul meu Ulise), una din 1981 (Dosarul H), două din anii 1990 (Monstrul, Itaca pentru totdeauna), zece de după 2000 (Ignoranța, Penelopiada, Odiseu și Penelopa, Întoarcerea acasă, Întâlnirea, O odisee. Un tată, un fiu și o epopee, Romanul lui Ulise, Circe, O mie de corăbii, „Odiseea“ povestită de Penelopa, Circe, Calypso și celelalte). Prevalența volumelor mai noi cu acest subiect pare a contrazice dezinteresul general pentru trecut manifestat în epoca actuală. Autorii investigați s-au născut de o parte și de alta a Atlanticului, în lumea vestică sau în Estul fost comunist: Alberto Moravia, Luigi Malerba și Marilù Oliva provin din Italia, Robert Graves și Natalie Haynes din Anglia, Simone Bertière din Franța, Bernhard Schlink din Germania, Daniel Mendelsohn și Madeline Miller din Statele Unite, Margaret Atwood din Canada, Mario Vargas Llosa din Peru, Jiří Marek și Milan Kundera din Cehoslovacia, Gabriela Adameșteanu din România, Ismail Kadare din Albania, Sándor Márai din Ungaria. S-ar zice că atracția pentru opera homerică nu cunoaște vreun monopol regional. Unii continuatori ai bardului au predat limbile clasice la universitate, ca Daniel Mendelsohn și Simone Bertière, ori la liceu, ca Natalie Haynes și Madeline Miller. Robert Graves a tradus cu succes din latină și elină și a alcătuit o vastă panoramă comentată a miturilor grecești din surse antice diverse. Pe de altă parte, Mario Vargas Llosa mărturisește că până în momentul în care s-a angajat în rescrierea Odiseei, la șaptezeci de ani, nu citise integral textul acesteia mulțumindu-se cu versiuni prescurtate pentru copii și că a descoperit cu surprindere târzie o creație emblematică aflată la temelia culturii occidentale.
Alberto Moravia, Jiří Marek, Ismail Kadare, Milan Kundera, Gabriela Adameșteanu, Bernhard Schlink și Daniel Mendelsohn își plasează acțiunea în decor modern, trimiterile la Odiseea evidențiind resorturi de adâncime ale deciziilor actuale. În schimb, Sándor Márai, Robert Graves, Luigi Malerba, Margaret Atwood, Mario Vargas Llosa, Simone Bertière, Madeline Miller, Natalie Haynes și Marilù Oliva preferă să rămână în cadru antic și prelucrează sau continuă materialul homeric, eventual pe liniile deschise din Ciclul epic. Dincolo de repartizarea echilibrată a lucrărilor situate în lumea veche sau în cea nouă, există și alte departajări și regrupări ale acestora. S-ar putea propune mai multe secțiuni tematice în funcție de modul de abordare a Odiseei și a poemelor homerice în general. Rescrierile epopeii din unghiul femeilor implicate aparțin unor autoare recente cu preocupări feministe mai mult sau mai puțin marcate: Margaret Atwood în 2005, Madeline Miller în 2018, Natalie Haynes și Marilu Oliva în 2019. Despre imposibilitatea de a regăsi țara de origine după o lungă perioadă petrecută în altă parte scriu, cu răsturnarea deznodământului fericit al Odiseei, romancieri estici care au trăit trauma exilului personal sau prin intermediul unor rude: Sándor Márai în 1952, Milan Kundera în 2000, Gabriela Adameșteanu în 2003 / 2013. Raportul dintre realitate și ficțiune e urmărit de scriitori care îl privesc pe regele Itacăi nu doar în ipostaza omului de acțiune, ci și în a celui care deapănă povești, plăsmuitor al propriei istorii pe baza unor experiențe autentice sau imaginare: Luigi Malerba în 1997, Mario Vargas Llosa în 2006, Simone Bertière în 2017. Identificarea cu suveranul mitic a unor inși din secolul al XX-lea care îi împărtășesc calități sau defecte definitorii (puterea de adaptare sau frivolitatea, perseverența sau șmecheria) este dată în vileag de prozatori din spații diferite: Jiří Marek în 1974, Bernhard Schlink în 2006, Daniel Mendelsohn în 2017. O subdiviziune mai eteroclită ar include răspunsuri literare la probleme îndelung dezbătute de clasiciști, ca paternitatea ori modul de transmitere a epopeilor, și scrieri care luminează pluralitatea descifrărilor acestor creații majore ale antichității luate în ansamblu sau prin concentrare asupra unor puncte esențiale: narațiunile închipuite de Alberto Moravia în 1954, de Robert Graves în 1955, de Ismail Kadare în 1981 și 1990. Desigur, aceasta este doar o sugestie de asociere și structurare, iar demarcațiile nu sunt ferme și riguroase, unele titluri ar putea migra de la o categorie la alta. Pentru a lua un singur exemplu, Itaca pentru totdeauna, care se axează pe dimensiunea reală ori fictivă a întâmplărilor, le dă cuvântul în mod egal, alternativ, Penelopei și lui Ulise, ceea ce apropie proza scrisă de un bărbat de poziționările feministe. Pe de altă parte, postulând dificultatea refacerii cuplului afectat de trecerea timpului, același roman se înrudește cu cele ale exilaților sceptici în privința șansei de a se reintegra în țara de altădată, inevitabil supusă schimbărilor profunde.
în afara romanului lui Madeline Miller, scrierile localizate în mediu antic conțin câte o secvență justificativă în care autorii își dezvăluie sursele și își lămuresc intențiile ori modul de a lucra. În notele de la sfârșitul cărții, Margaret Atwood se declară îndatorată compendiului mitologic al lui Robert Graves de unde a preluat informații despre familia, copilăria sau posibila infidelitate a Penelopei și teoria că ea ar fi fost divinitatea conducătoare a unui cult al femeilor. Pe de altă parte, explică rolul scurtelor intervenții ale corului slujnicelor similar cu acela al pieselor satirice jucate înaintea dramelor în reprezentațiile teatrale spre a parodia acțiunea principală. În postfața lucrării în care călătoria lui Odiseu1 este recompusă din epistolele Penelopei către el, pe modelul Eroinelor lui Ovidiu, Natalie Haynes consemnează izvoare folosite pentru a-și preciza apoi țelul de a reliefa contribuția femeilor ignorate în literatura clasică. În notele finale, Marilù Oliva trece în revistă reluări și modificări față de textul homeric, își afirmă năzuința de a da glas femeilor din povestea lui Odiseu și pune în lumină capacitatea eposului de a se oglindi în prezent și însușirile eroului care-l fac contemporan cu noi, mai ales puterea de a se reinventa. Reticent în a-și reconstitui integral documentația, demers apreciat drept inutil și pedant, Sándor Márai menționează în epilog Telegonia și alte dezvoltări antice ale mitului explorate de cei care nu acceptă deznodământul luminos al Odiseei. Într-un post scriptum, Luigi Malerba face cunoscut că rescrie pentru cititorii de azi vechea istorie ca pe una de dragoste, gelozie și intrigi conjugale din dorința de a repara anomalia nerecunoașterii lui Ulise de către nevastă. El expune derogările de la intriga originară spre a deconspira tertipurile și trufia Penelopei, departe de soția ideală pasivă și anostă din Odiseea, și formulează supoziția că Ulise ar fi chiar creatorul epopeilor. În epilog, Mario Vargas Llosa clarifică în ce fel a ajuns să descopere poemul incitant pentru publicul larg cucerit de isprăvile extraordinare ca și pentru intelectualii fascinați de factura literară, de tehnici și experimente narative, și insistă asupra naturii ambigue a lui Odiseu, actant și povestitor în stare să trăiască simultan în realitate și în fantezie, în minciună și în adevăr, în viață și în vis. După ce spune că vrea doar să ofere nespecialiștilor un mijloc de familiarizare cu Odiseea, fără a concura cu reinterpretările subtile destinate celor avizați, Simone Bertière accentuează în postfață complexitatea lui Ulise reprezentativ pentru epoca sa, dar anunțând orientarea ulterioară a gândirii grecești prin refuzul fatalismului. Autoarea, care arată că i-a echilibrat virtuțile și slăbiciunile și i-a subliniat evoluția, admite inserarea unor trăsături personale în portretul acestuia. Notează de asemenea construcția pe două paliere prin introducerea unui interlocutor al fostului combatant și înlocuirea finalului împăciuitorist cu unul în prelungirea traiectoriei aventurierului avid de cunoaștere. Într-o notă istorică preliminară, Robert Graves surprinde diferențele dintre cele două epopei eline, înregistrează coexistența legendelor lui Odiseu cu ale lui Ulise, amintește ipoteza provocatoare a lui Samuel Butler ca suport al romanului propriu, imaginare a circumstanțelor în care Nausicaa ar fi putut compune Odiseea.
Cu excepția referirii lui Margaret Atwood la Miturile Greciei antice, iar nu la proza inspirată din Odiseea a lui Robert Graves, autorii luați în considerare aici nu se pomenesc unii pe alții, de parcă n-ar avea cunoștință de strădaniile și soluțiile celorlalți literați care au întreprins tentative similare cu ale lor. Fără a manifesta conștiința teoretică a înrudirii dintre ei, merg adeseori pe aceleași căi de a revalorifica materialul antic. Asemenea lui Sándor Márai, Madeline Miller prezintă sfârșitul istoriei homerice pe scenariul Telegoniei lui Eugammon din Cirene și înfățișează tripla perspectivă asupra protagonistului furnizată de Penelopa, Telemah și Telegonos, cu deosebirea că scriitorul ungur preia și căsătoriile încrucișate între femeile și fiii lui Odiseu în timp ce ea aprofundează doar psihologia apropierii lui Circe de Telemah. Aidoma romancierului Bernhard Schlink și memorialistul Daniel Mendelsohn are în vedere o nouă Telemahie în care un fiu merge pe urmele tatălui spre a-l putea cunoaște mai bine. Ca și Luigi Malerba, Natalie Haynes crede că Penelopa, care l-a recunoscut numaidecât pe cerșetorul ajuns în Itaca, a fost ofensată de reticența lui de i se destăinui, a pus la cale să se răzbune prin aventura cu un tânăr pretendent, și a sfârșit, în pofida unor dubii că cel întors ar fi chiar bărbatul plecat cândva la Troia, prin a accepta compromisul reintegrării lui în familie. Dincolo de isprăvile extravagante ale lui Ulise, Simone Bertière, la fel ca Robert Graves, examinează sub aspect tehnic modul cum se face o epopee menită a imortaliza faptele eroice și urmărește în detaliu turnúrile și procedeele specifice genului.
în general, scriitorii noi simplifică acțiunea arbo rescentă a celor douăzeci și patru de cânturi prin eliminarea sau reducerea ponderii unor întâmplări. Câteodată, ei își arată predilecția pentru anumite episoade ale Odiseei pe care le reconsideră fiecare în felul său. Întâlnirea cu cerșetorul identificat din prima clipă pune în valoare, la Margaret Atwood, intuiția Penelopei tăinuită din dorința de a nu-și periclita soțul și a nu-i răni orgoliul. Pe de altă parte, întrevederea în cauză este punctul de plecare al vendetei urzite de eroina lui Luigi Malerba. Expusă de Odiseu la Homer drept constrângere sub amenințarea armei, prima înfruntare dintre războinic și Circe apare la Madeline Miller sub forma unei dispute între egali și e descrisă de vrăjitoare la Marilù Oliva ca obediență simulată spre a-și înșela atacatorul. Trezirea pe țărmul Itacăi a călătorului debarcat de marinarii feaci în timpul somnului, fără a ști dacă a ajuns sau nu acasă, prilejuiește reflecțiile lui Milan Kundera despre întoarcere ca împlinire condiționată de regăsirea unui peisaj nemodificat. Anunțând confuzia dintre realitate și reverie căreia îi cade pradă la fiecare pas personajul lui Luigi Malerba, scena îi atrage atenția Gabrielei Adameșteanu asupra descumpănirii lui Ulise, incapabil să recunoască Itaca după anii petrecuți aiurea, precum și a derutei corespondentului său modern nesigur dacă cei care l-au întâmpinat fac parte cu adevărat din familia lui de mult părăsită. Discuția lui Ahile cu Ulise în infern, prilej pentru cel dintâi de a se renega prin renunțarea la idealul eroic atunci când admite că ar prefera viața anonimă morții glorioase, exprimă inconvenientele compromisului făcut de un colaborator al regimului comunist la Gabriela Adameșteanu. Aceeași luare de poziție, înțeleasă de tatăl aspru și rigid al lui Daniel Mendelsohn ca posibilitate a eșecului existențial implicând abandonarea celor mai adânci convingeri, susține și imaginea deconcertantă a unui Ahile dezertor, sătul de lupte și neîncrezător în victorie, sugerată de Ismail Kadare. Cu problematică diferită, reinterpretările romanești ale Odiseei recurg de multe ori la rezolvări literare asemănătoare și au numeroase puncte de contact.
În chip firesc, în romanele care prelucrează și refac în ambianță antică trama Odiseei, aceasta constituie suportul de bază, fie că povestea lui Ulise ocupă ansamblul cărții sau că este intercalată printre alte legende ca la Natalie Haynes. Cum se poate observa, și în scrierile cu decor modern de care ne-am ocupat raportarea la opera homerică este semnificativă și relevantă. Departe de a prilejui doar o paradă de erudiție seacă, referințele în cauză au rol funcțional, nu decorativ. În lucrarea lui Jiří Marek, sublimul se îmbină cu derizoriul, iar ecourile livrești permit exploatarea contrastului hazliu cu etalonul ilustru. Transpunând în registru amuzant un conținut prestigios, autorul oglindește degradarea în timp a valorilor eroice și deprecierea unui gen literar nobil. Antreprenor de pompe funebre, protagonistul hoinărește între Viena și Praga aidoma corăbierului pe calea spre Itaca. Frecventele aluzii la antichitate și la cântările epice înalță dar și discreditează figurile prezentului subliniindu-le inadecvarea. Trimiterile respective au adesea alură comică în proza impregnată de umor construită în jurul unui personaj picaresc care îl reîntrupează pe rătăcitorul Ulise. Și în alte cazuri, romancierii identifică tipare clasice în situații contemporane. O corespondență insolită transpare din Monstrul lui Ismail Kadare, în care un tânăr își determină iubita să-și părăsească logodnicul, nouă răpire a Elenei comisă la Tirana după deteriorarea relațiilor cu U.R.S.S. Evocarea cetății lui Priam are loc în contextul propagandei lui Enver Hodja, care înfățișează agresiunea sovietică asupra citadelei albaneze drept atac extern sprijinit de trădătorii dinăuntru. Lumea modernă se împletește cu reminiscențele celei antice, scenele actuale reiau episoadele cuceririi Troiei. Chipurile și incidentele consacrate sunt privite cu suspiciune din perspectiva posterității. Confruntarea îngăduie repunerea în discuție a evenimentelor din vechime precum și a reprezentării oferite de Homer, purtătorul de cuvânt al învingătorilor.
interacțiunile cu epopeea pot facilita decriptarea temelor majore ale romanelor, cum ar fi aceea a exilului. Milan Kundera vorbește despre eșecul revenirii în Cehia a celor plecați după Primăvara de la Praga în relație cu Odiseea, poem al nostalgiei și al redobândirii țării pierdute. Considerând că orice efort de recăpătare a căminului se înscrie în siajul homeric, el notează în atitudinea lui Ulise la înapoierea în Itaca incompatibilitatea cu foștii concetățeni, dificultățile de comunicare. În vremuri legendare sau istorice, întoarcerea acestuia, ca și a emigranților politici, ar trăda nepotrivirea cu societatea lăsată în urmă. Lipsa mutuală de înțelegere dintre regele și locuitorii din Itaca survine după ridicarea Cortinei de Fier în grupurile destrămate prin expatrieri, îndepărtarea spațială se suprapune peste înstrăinarea în spirit. Josef nu-și mai află reperele în oraș, pierderea amintirilor și disconfortul lingvistic marchează ruptura de țara de baștină. Deruta în fața peisajelor și a limbii alterate justifică rezervele lui față de soluția homerică. Punând în cauză finalul fericit al Odiseei, Milan Kundera are îndoieli că transfugii secolului al XX-lea s-ar mai putea readapta în fosta patrie. Tot astfel, la Gabriela Adameșteanu sejurul românesc al unui biolog, stabilit de mult în Italia, stă sub semnul Odiseei, prototipul antic al recuperării originilor, atracția epopeii fiind simptomatică pentru condiția exilatului. Înapoierea pe meleagurile strămoșești se aseamănă însă cu drumul lui Ulise în Hades, căci decorul sumbru, presărat cu semne rele, evocă mai ales hotarul cimerian al celeilalte lumi. Reverberațiile homerice dezvăluie semnificații ascunse ale întâmplărilor, iar numeroasele citate sau parafrazări din cântul al XI-lea al Odiseei incluse în roman sugerează că revederea pământului natal înseamnă de fapt moarte.
Legăturile dintre oamenii timpurilor noi poate fi uneori înțeleasă mai bine prin cercetarea împrejurărilor din trecut. Pentru a lua ca exemplu doar funcționarea cuplurilor, la Alberto Moravia, naratorul măcinat de indiferența consoartei se trezește într-o situație asemănătoare cu a lui Ulise față de Penelopa, descifrată psihanalitic de regizorul antrenat în ecranizarea Odiseei. Potrivit acestuia, animozitatea nutrită de Penelopa ar fi dus la decizia lui Ulise de a lupta la Troia. Se profilează analogia între presupusul impas conjugal al eroilor homerici și cel al personajelor din secolul al XX-lea, iar lectura novatoare a operei antice aduce un diagnostic corect într-o problemă de viață actuală. La Milan Kundera, eposul evocat în ultima parte a cărții înlesnește decriptarea semnificațiilor. Escapada amoroasă a lui Josef cu Irena începe printr-un dialog despre revederea dintre Ulise și Penelopa. Semnalând obstacolele în restabilirea intimității, fugarul sosit pentru scurt timp la Praga se îndoiește că Ulise ar fi fost fericit acasă, de vreme ce nu putea fi sigur de sentimentele Penelopei. Dezbaterea despre soliditatea perechii legendare este preambulul aventurii recente, conversația despre recunoașterea lui Ulise precede revelația Irenei că bărbatul de alături, întâlnit odinioară într-un bar, nu își mai amintește de ea. Tânăra îl supune la o probă a trăiniciei afectelor, replică a încercărilor imaginate de Penelopa pentru Ulise. Eșecul emoțional îl întregește pe cel al regăsirii țării în romanul care contestă rezolvarea Odiseei. La Gabriela Adameșteanu, pasajele din cântul al V-lea al poemului recitate de Traian nevestei deslușesc raporturile dintre ei. Înstrăinarea de parteneră poate fi intuită din imaginea lui Ulise cuprins de lehamite față de seducătoarea Calypso. Punerea în gardă făcută de nimfă asupra pericolelor navigației spre Itaca corespunde unui avertisment al Christei ce risipește și iluzia fundamentală a epopeei: nu te poți întoarce într-un loc sperând că te întorci în timp. Teme și relații importante din romanele moderne se lasă elucidate prin conexiune cu Odiseea.
Convinși, s-ar spune, că trecutul are însemnătate în măsura în care se răsfrânge asupra noastră, scriitorii investigați sondează Antichitatea spre a pătrunde mai bine mecanisme contemporane. Fără a adera la o mișcare literară care să-și propună revigorarea vremurilor apuse, acționând sporadic și disparat, majoritatea abordează mitul elin prin prisma sensibilității moderne. Valide estetic, operele lor revalorifică Odiseea având în vedere publicul actual. Diversitatea chestiunilor tratate de autorii din ultimele decenii în funcție de zonele lor de interes specifice constituie o dovadă suplimentară a supleței eposului homeric îndeajuns de bogat și maleabil spre a genera peste veacuri lecturi mereu reînnoite.
______________________________________________________________________
1 De fiecare dată, am păstrat numele Odiseu / Ulise în forma aleasă de autorul modern de care ne-am ocupat.