Oficial, nu avem o școală pentru pregătirea complexă a actorilor, pregătire obligatorie pentru un musical. Nici o specializare punctuală sau un master pentru genul acesta. Și nici pentru regie, producție, pentru ceea ce înseamnă drumul spre această industrie. Musicalurile din Londra, West end, precum și cele de pe Broadway, New York sînt o atracție, cu zeci de ani de tradiție. Sînt un business uriaș și, în egală măsură, realizări excepționale. Mega producții impecabile. Cei care circulă mult și arta îi interesează încă, sub multiplele ei forme, au prins gustul genului acesta de spectacole. Știu ce să vadă și cum. Știu ce să aleagă. Important. Formează un public pregătit. A fost dificil însă cu oferta de aici, pentru că piață nu am avut. Spectatorii de la noi au existat înaintea spectacolelor autohtone. Am încercat, dar nu am reușit să creez nișe în sistemul vocațional. Mi-am dat seama că nu aveam nici specialiștii cu care să construiesc domeniul pentru studiu. De undeva am simțit că ar trebui să încep. Așa am analizat și re-analizat coregrafiile lui Răzvan Mazilu, am scos fișele de la spectacole mai vechi, am mers să văd peste tot în țară ce a montat. După Un tango mass și Block Bach, și-a adăugat, încet, și componenta regizorală, cu unele stîngăcii, dar necesară pentru imaginea întregului său. Povestea mea a început cu Cabaret pus în scenă la Teatrul german din Timișoara. Am demarat după aceea, cu el și cu o întreagă echipă dedicată, un proiect ambițios: West side story. Un musical dificil, pentru care am selectat cei mai buni tineri actori din România. Muzica a fost cîntată live de Orchestra de tineret și dirijată de Gabriel Bebeșelea. O experiență fabuloasă pentru noi toți! S-a stat la coadă, pentru bilete, pînă pe Calea Victoriei. De atunci, din 2014, Răzvan Mazilu s-a instruit constant, a studiat, s-a pus la punct cu tot ce se află pe piața profesionistă, cu noutățile, și a impus musicalul la noi. Nucleul de lucru, actorii, este cel din West side story. A căutat aplicat numei noi, pe care le-a integrat perfect tehnicii sale de lucru. Au urmat, nu neapărat în ordinea aceasta, Mon Cabaret noir, Cabaret, Familia Addams, Opera de trei parale, Hedwig and the Angry, Sunetul muzicii. A fost invitat pentru o ediție a Galei HOP să pregătească actori care își doresc și pot să facă parte dintr-un musical. Am descoperit alți tineri extrem de talentați și de preocupați. Cu pregătire temeinică pe cont propriu. Deși nu instituțional academic, musicalul face parte din fenomenul teatral românesc, în special în București.
De ceva vreme însă, la Opera comică pentru copii a demarat și s-a consolidat musicalul pentru cei mai mici, pentru cei care îi însoțesc și, desigur, pentru cei interasați. Am văzut acolo Sunetul muzicii, pus de Răzvan Mazilu și School of rock. M-a uimit cel din urmă nu doar pentru că este complicat, nu doar pentru că l-a pus în valoare formidabil pe Mihai Mitrea, actorul Trupei Excelsior, nu doar pentru că am mai găsit un împătimit, Emil Pantelimon, dar și pentru că am descoperit atent un loc din orașul meu pe care nu-l cunoșteam așa. Curtea teatrului este organizată perfect pentru ateliere, jocuri, inițiere în muzică. Aici se poate petrece un timp generos cu cei mici, care învață și se bucură liber și în siguranță. Foaierul este un fel de prolog pentru ce urmează să fie văzut. Se pot cumpăra cele mai cool, dar și trebuincioase amintiri. Teatrul devine un spațiu în sine al lumii spectacolului care se va juca. Călătoria începe de cînd intri. M-au impresionat detaliile, modulele care construiesc povestea. Premiul pe care Senatul UNITER l-a acordat acestui teatru este o distincție care recunoaște un demers coerent și susținut, inovator, dinamic, un neastîmpăr creativ și inventiv al echipei de aici.
Am revenit în toamna aceasta pentru Matilda, ultima premieră pe care Opera comică pentru copii o are în repertoriu. Știind convenția deja, am ajuns mai devreme și am urmărit jocurile, am auzit conversații haioase și am observat că toată lumea are răbdare. Părinții cu copiii, cei mici cu cei mari. Este un folos pentru fiecare. Matilda este un musical scris de Dennis Kelly după romanul cu același titlu al lui Roald Dahl, pe muzica și versurile lui Tim Minchin, cu orchestrația și aranjamentele semnate de Chris Nightingdale. Se joacă la Londra, se poate vedea și pe Netflix. Absolut splendid. Fără nicio prejudecată și cu multă curiozitate am așteptat să descopăr cum Emil Pantelimon, ca regizor, și toți colaboratorii lui asamblează componentele acestui musical.
Mărturisesc că sînt impresionată. Iar reținerile pe care le am sînt minore și corigibile. Poate un decupaj mai precis al luminilor în prima parte, care să dea o dimensiune mai corectă și mai clară cîtorva situații în sine, prelungirea intervalului și eclerajului pe culoarul din spatele scenei, perpendicular pe rampă, ajustarea sau renunțarea la scena cu mafioții (ruși) și la cea cu acrobații, de la aplauze, anumite inabilități actoricești. Am privit Matilda mai mult din perspectiva unei școli, autentice, o cale de educație, și, de ce nu, un tip de industrie de musical. Inspirat și eficient este gîndit și rezolvaz spațiul. Emil Pantelimon și scenograful Vladimir Turturică nu sînt la prima colaborare. Ideea de spațiu amplu, generos pentru amplasarea bibliotecii, a școlii, a clasei, a livingului familiei Wormwood, a camerei Matildei și a atîtor alte locuri de joc a determinat folosirea adîncimii, a ridicării cortinei de fier, a prelungirii scenei spre sală cu două aripi, stînga, dreapta, precum și folosirea sălii pentru momentele acrobaților. Este o venire spre public, o includere a lui în toate întîmplările Matildei, fata inteligentă, cultivată, spirt la școală, neconvențională în reacții și atitudine, neglijată, marginalizată și ironizată de familie din varii motive – că nu este băiat și, mai ales, că citește fără oprire. Matilda este fără margini de curioasă. Este personajul care ne arată, prin succesiunea momentelor și a încurcăturilor, a încercărilor emoționale, a nedreptăților și dramelor, că mintea instruită este liberă. Găsește soluții și poate să-l formuleze chiar și pe „nu“. Și să-l amplaseze cînd și cum trebuie. Libertatea Matildei, auto-instrucția și cărțile îi eliberează pe toți colegii de școală din teroarea stupidă, din dictatura directoarei Agatha Trunchbull.
Un caiet program exemplar, cum foarte, foarte rar mai poți cumpăra la spectacol, devine și un ghid în sine. În plus, primești o foaia la fiecare show din care poți afla exact cine joacă, nu o pahină cu zeci de slash-uri și trebuie să intuiești nume, doar în cazul celor cunoscute. În rest… Trei ore, zeci de copii cîntă și dansează perfect. Știu exact ce personaje joacă, ce înseamnă relația pe scenă, energia de grup, personajul colectiv. Coordonați impecabil, cîntînd într-o limbă engleză fără greș, mișcîndu-se cu aplomb și sens pe liniile coregrafiei Cezarei Blioju, motivați de regizorul Emil Pantelimon, acești copii sînt actori totali. Fără maimuțăreli și vedetisme, fără gesturi caricaturizate, fără emfaze periculoase. Ca un dirijor al întregii „orchestre“, de o inteligență și un simț scenic cu totul remarcabile este Yuna Dodoc, protagonista Matilda, cu care am văzut eu reprezentația. Sînt trei distribuții, cred, dacă am socotit bine, pentru toate personajele. Fără ezitare în hățișul unui text amplu și complicat, matură în frazare, cu ușurința integrării în grup, cu siguranță și nuanțe în solo-uri, Yuna Dodoc este Matilda. Fetița care evadează din prejudecăți, șabloane, mentalități, constrîngeri. Din utopia unei aberante „educații“, o supunere care uniformizează și nu stimulează individualitatea. Oare cum se repetă cu atîția copii?… cum vin și cum pleacă după fiecare seară, cu însoțitori, conform legii, supravegheați în permanență, ocrotiți pentru turul de forță pe care îl au de făcut pentru performanță, pentru calitatea actului artistic. În luna spetembrie au avut loc cincisprezece reprezentații, uneori două sau trei pe zi, rulîndu-se pe scenă un număr foarte mare de forțe. Disciplina îi însoțește dincolo de har. De dorința de a face parte din acest proiect pentru care au muncit enorm și pe care îl respectă. Cu măsură, umor, ironie și farmec, cu voci lucrate și corporalitate expresivă, debordantă în cele două personaje kitchoase, ignorante și arogante – Doamna și Domnul Wormwood – Oana Laura Gabriela și Mihai Mitrea. În control deplin al tuturor fețelor Agathei Trunchbull, cu nuanțe și grade în interpretare, este Ioana Ruf. Cu voce foarte bună, atentă la indicațiile partiturii, dar puțin abilă în arta actorului, Oana Șerban în Jennifer Honey.
Matilda este, astfel, mai mult decît un musical. Este o școală, este un fel de a înțelege arta și educația ce poartă amprenta teatrului „Opera comică pentru copii“.