Trupurile, panouri expoziționale
Dacă veți merge într-o scurtă vacanță undeva la mare, nu în țară, fiindcă la noi sezonul de plajă e scurt, și veți nimeri într-un hotel bun, ocupat de turiști occidentali, cu precădere germani, veți fi probabil șocați, așa cum a fost Cronicarul. De ce?
Fiindcă în fața ochilor dumneavoastră se va afla o priveliște care o să vă impresioneze extrem de neplăcut. Priveliștea trupurilor transformate – de bună voie! – în panouri expoziționale pentru puzderia de tatuaje. Trupuri tinere și trupuri vârstnice, trupuri îngrijite și altele dizgrațioase, lăsate pradă obezității, toate „împodobite“ de sus până jos (cineva avea chiar și craniul tatuat!) cu fel de fel de desene, inscripții și figuri de un prost gust înfiorător.
Am mai remarcat și altă dată spectacolul tatuajelor care au luat în stăpânire trupurile contemporanilor noștri, dar acum fenomenul parcă a căpătat o răspândire și mai mare – pare de neoprit, pe cale de a se generaliza. Vulturi și șopârle, chipuri bizare printre ghirlande nefirești, monștri, imense figuri geometrice incomprehensibile, înscrisuri cu litere baroce, păpuși cu ochii scoși din orbite și cu părul în flăcări, câte și mai câte, nici nu-ți vine să crezi ce li s-a năzărit oamenilor din vremea noastră să-și imprime pe piele! (A, să nu fiu nedrept, am văzut și un tatuaj care arăta decent: o libelulă delicată, de mici dimensiuni, întipărită pe spatele grațios al unei tinere. Dar aceasta e excepția, regula e ceea ce am descris – urâțenia, stridența.)
Cum se explică această tendință actuală? E un triumf al kitschului absolut, care ne-a cucerit mințile? Sau e, cu un cuvânt al lui Kundera, o instaurare a infantocrației, o plasare a omenirii într-o stare de dezolant infantilism? Poate că da, dar poate e mai rău decât atât: e un regres civilizațional, în care ideea de frumos și ideea de eleganță au dispărut și am căzut într-un nou rudimentarism care face legea. (Cronicar)
Despre o categorie de nefericiți
Parcă lucrurile se văd mai limpede atunci când te afli undeva departe și te gândești la conflictele, la sfâșierile, care nu se mai opresc, din lăuntrul breslei noastre scriitoricești. De la distanță, toată zbaterea apare măruntă cât un punct și îți dai seama că se poartă un război pe mize ridicole, zădărnicie pură, ceva ce n-ar trebui să se întâmple.
Atunci îți apar ca neverosimili și acești agenți neobosiți ai destrucției, cei care sunt convinși că dețin exclusivitatea adevărului definitiv, în numele căruia, intoleranți, fără să fie câtuși de puțin îngrijorați de propria lor lipsă de performanță, sunt hotărâți să impună ordinea lor, îi atacă pe cei din jur, îi judecă nemiloși, îi acuză, îi defăimează și, dacă li se oferă prilejul, îi pun la zid, îi calcă în picioare. Ce mecanism mental defectuos îi mână pe aceștia în luptă și îi face să se poarte așa?
Probabil, așa cum într-unii dintre semenii noștri sălășluiesc haruri îngerești, în alții, precum sunt aceștia, zestrea e negativă, ei stau sub semnul demonicului, al lui Abadon, care înseamnă distrugere. Trebuie, așadar, să acceptăm realitatea, chiar dacă nu ne place și nu ne împăcăm cu ea.
Oricum, cei din această categorie au o soartă amarnică. Așa se cuvine să-i privim, ca pe niște nefericiți, ca pe niște osândiți. Căci nu există pedeapsă mai mare decât aceasta, a lor: să-ți petreci scurtul timp al trecerii tale pe pământ revărsând valuri de ură asupra celor din jur! (Cronicar)
O istorioară cu tâlc ușor de ghicit
Într-o zi, cineva, să-l numim Povestitorul, s-a întâlnit cu un om care arăta rău: era plouat, era mort de oboseală, și de frig, și de foame. Normal, în sufletul povestitorului s-au trezit sentimente creștinești, de pietate, și i-a sărit în ajutor. L-a luat la el acasă. L-a îndemnat să facă un duș fierbinte, apoi l-a pus la masă și l-a ospătat, în fine l-a găzduit într-o cameră bine încălzită și i-a oferit un pat curat, să se odihnească și să prindă puteri. A doua zi, nu e de mirare, Povestitorul se aștepta la un mulțumesc din partea oaspetelui său întâmplător. Dar de unde, în loc se asta, insul pe care el îl omenise s-a repezit înverșunat asupra binefăcătorului său, îngropându-l într-un val de injurii și de imputări. Vorbe de ocară, asta i-a fost răsplata Povestitorului pentru felul generos în care îl tratase pe neajutorat! Evident, o asemenea purtare din partea celui pe care-l scosese din necaz l-a bulversat, l-a indispus teribil, l-a revoltat pe Povestitor și, logic, acesta l-a dat pe ușă afară pe ingratul cules de pe drumuri.
După un timp însă, celor doi din nou li s-au încrucișat pașii: acum insul arăta și mai jalnic decât prima oară. Încă o dată au învins în sufletul Povestitorului compasiunea, empatia. Și l-a iertat pe amărât, nu l-a lăsat inima să-l vadă atât de nevoiaș și s-a grăbit să-i vină iarăși în ajutor. A fost mai greu decât prima oară să-l pună pe picioare, dată fiind starea de plâns în care se afla străinul acum. În cele din urmă, cu eforturi, Povestitorul a reușit să-l întremeze. Era tare mândru de isprava sa. Și era convins că acum străinul cel oropsit o să fie ca Saul pe drumul Damascului, adică o să-și schimbe atitudinea, o să-și dea seama cât bine a primit de la el și o să-și arate recunoștința. Ei, nu, nu. Musafirul, simțindu-se deodată tare și mare, și-a zis că e momentul să scape de gazda lui, de Povestitor, care-l încurca cu prezența lui, și să rămână el stăpân în casa acestuia. Și s-a pornit un război nebunesc, pe viață și pe moarte, între proprietarul casei, silit să se apere, și cel venit de niciunde, care-și pusese în cap să-l izgonească pe primul din casa lui. Povestitorul a izbutit, până la urmă, să-i țină piept agresorului, să-l alunge pe zăltatul uzurpator și să-și păstreze agoniseala. Dar cu câtă luptă, cu câte pierderi, cu ce chin!
La sfârșit, Povestitorul, reflectând asupra turbulentei, absurdei experiențe, constata cu amărăciune că, din păcate, există astfel de inși care, prin faptele lor mizerabile, pur și simplu îl împiedică pe unul ca el să se comporte cu ei așa cum i-ar dicta firea, adică să-i sprijine la greu, să le arate solidaritate. Însă, după toată grozăvia trăită, n-avea încotro: era obligat să se țină cât mai departe de unii ca ei.
Și mai era convins de un lucru Povestitorul: cei care îi tot cer, principiali!, să aibă milă, să-i primească iar în casa lui pe cei dați afară nu știu ce vorbesc, habar n-au cât rău sunt capabili să provoace aceste persoane. „Dacă aș asculta de vocea celor care insistă să mă împac cu ei, ar însemna să consimt să fiu aruncat peste bord de cei pe care am vrut să-i scap de la înec“, gândea Povestitorul. (Cronicar)
Din revistele literare
Foarte interesant numărul 3/ 2024, primit la redacție, al revistei arădene „Arca“. Din sumarul bogat sunt de reținut editorialul lui Vasile Dan, intitulat Revista de cultură, o efemeridă? Texte vechi, înțelesuri noi, care pune în discuție condiția revistelor de cultură, dar și a scriitorilor care-și fac un ideal din a scoate/ a conduce o asemenea publicație. Un focus critic, cu articole semnate de Florin Ardelean și Ioan Buduca, îi este dedicat scriitorului Horia Al. Căbuți, pe care și revista noastră l-a promovat. Acesta este prezent și cu pagini de eseu, sub titlul Insomnii vinovate, și cu pagini de proză (povestirea intitulată Partita). Substanțial e capitolul de cronici literare: Radu Ciobanu scrie despre Ioana Pârvulescu, Florica Bodiștean – despre Felix Nicolau, Doina Adriana Nicolăiță – despre Adrian Alui Gheorghe. Lecturi paralele este o rubrică de recenzii care vine să completeze zona receptării critice a aparițiilor editoriale recente; semnează Carmen Neamțu, Ionel Bota, Lucia Cuciureanu, Vasile Igna, Ioan Matiuț, Romulus Bucur, Gabriela Lung. Bibliotheca Universalis ne propune traduceri ale unor poeme semnate de Guillaume Dreidemie și Gérard le Goff. Pot fi citite și două eseuri de Cosmin Victor Lotreanu (Iubirea secretă a lui François Mitterrand. Scrisorile unui președinte îndrăgostit) și Florea Lucaci (Despre substratul unei maxime celebre). Versuri publică Ligia Holuță, Sonia Elvireanu, Liviu Franga, Costel Stancu, Geo Galetaru și Ioan T. Morar, din al cărui poem excelent reproducem câteva versuri: „cei care au fost/ înaintea noastră/ n-au știut nimic/despre noi/ au definit singurătatea/ ca pe un munte/ de care nu ne mai amintim/ca pe o vale/ în care se adună resturile unei petreceri/ ca pe un fulger pe care/ nu l-a fotografiat nimeni…“ Nu lipsește din „Arca“ obișnuitul album, de data aceasta cu expresive reproduceri color din lucrările artistului plastic Ștefan Petrică. Dar, întorcându-ne la capitolul de cronici literare, textul pe care-l considerăm cel mai important din acest număr al revistei ni se pare comentariul critic lucid și argumentat intitulat Prima antologie de poezie română contemporană în romgleză a apărut, cu care Vasile Dan întâmpină antologia Ecouri din pădurea întunecată: evadări din Twin Peaks, coordonată de Andrei Mocuța. Iată începutul acestei cronici, una neapărat de citit: „Slavă Domnului că a apărut. Antologia asta. Ea trăia în subterana vieții noastre literare, în underground, cum s-ar spune în romgleză. Adică acolo, fără filtrarea prin lectură, fără receptarea fie a cititorului, mai ales a cititorului profesionist și responsabil, fie a celui în varianta de critic literar. Literatura, niciodată, și cu atât mai mult astăzi când mijloacele de comunicare și scriere s-au sofisticat, nu poate sfida recenziile din revistele de cultură calificate literar prin experiență și personalități, prin cronici literare (mai ales astea sunt cele mai antipatice pentru noii poeți – deja nici măcar noi, căci nu mai sunt nici ei prea tineri autori, cei din ultimele două-trei decenii postdecembriste). Unii mai cred că poezia, cultura însăși încep doar acum, odată cu ei.“ Să sperăm că Vasile Dan nu va rămâne singur în acest demers îndreptățit, onest și curajos, prin care semnalează și sancționează unele dintre multele erori, excese prezente, vai!, în literatura noastră de astăzi. (Cronicar)