Cum în Franța se apropie vertiginos perioada premiilor literare, se întețesc și discuțiile privind utilitatea acestor premii și pertinența criteriilor ce stau la baza acordării lor. Cineva se miră, de exemplu, că premiile prestigioase – Goncourt, Femina etc. – nu se acordă și romanelor polițiste, știut fiind că genul are, în Hexagon, o largă răspândire și reprezentanți de prim rang. S-a avansat, cu îndreptățire, și un nume: Fred Vargas, dar nu e nici pe departe singura propunere posibilă. Profit de ocazie și dezvălui numele unei scriitoare care m-a cucerit: Estelle Monbrun. De fapt, avem de-a face cu un pseudonim, numele ei real este Elyane Dezon-Jones. Doamna Dezon-Jones e o respectabilă profesoară universitară, a predat în Statele Unite, la New York și la St.Louis, e o eminentă specialistă în Proust, a și condus la un moment dat Societatea Prietenilor lui Marcel Proust, dar a scris și texte de referință despre Marguerite Yourcenar. Și-a folosit experiența profesională în scrierea câtorva romane polițiste încântătoare, ingenioase și pline de umor, fiecare având legătură cu un scriitor celebru: Crimă la Mătușa Léonie (Meurtre chez Tante Léonie) ne trimite, cum se vede imediat, la Proust, Crimă la Isla Negra (Meurtre à Isla Negra) la Neruda, Crimă la Petite Plaisance (Meurtre à Petite Plaisance) la Yourcenar și, în fine, pentru Crimă la Colette și Crimă la Montaigne precizările sunt de prisos (toate cărțile au apărut la Editura Viviane Hamy). Voi spune aici câteva cuvinte despre primul și despre ultimul roman din această serie.
Acțiunea din Crimă la Mătușa Léonie (1994) se petrece, firește, la Combray. Mai exact la Illiers-Combray, deoarece Combray este numele sub care apare satul Illiers în romanul lui Proust, iar pentru a atrage turiștii s-a decis rebotezarea micii localități, ce a devenit Illiers-Combray (operațiune de promovare care s-a făcut și la Grand Hôtel din Cabourg, unde Proust mergea în vacanță și unde restaurantul se numește „Le Balbec“, camerele se cheamă „Guermantes“, „Cambremer“, „Souvenir Marcel Proust“ etc.; un hotel Proust, intitulat „Le Swann“, s-a deschis recent și la Paris). Casa Mătușii Léonie (care se numea în realitate Élisabeth Amiot) a devenit muzeu și adăpostește, totodată, colocvii organizate de Societatea Marcel Proust – în romanul Estellei Monbrun redenumită, americănește, Proust Associaton. Când colocviul anunțat stă să înceapă un eveniment tragic survine în chip brutal: asasinarea președintei Asociației, Adeline Bertrand-Verdun. Ancheta este condusă de comisarul Jean-Pierre Foucheroux, secondat de inspectorul Leila Djemani. Cercul suspecților nu e foarte larg, întrucât puține persoane erau prezente în acel moment acolo: doctoranda Gisèle Dambert, profesorul Vardaillan, de la Universitatea Paris XXV (ironie vizând un fenomen notoriu: înmulțirea universităților precum ciupercile), profesorul american Patrick L. Rainsford, editorul Philippe Desforges, vicontele Edouard de Chareille, pretendent la mâna Adelinei Bertrand-Verdun (căci ce și-ar dori mai mult o specialistă în Proust, dacă nu o căsătorie cu un viconte?). Lumea aceasta a cercetării universitare e descrisă cu multă vervă, amintind de romanele cu această temă ale lui David Lodge. Profesorul Vardaillan urmează să țină o conferință intitulată „Problematica pluritextului“. Profesorul american Patrick L. Rainsord și-a dobândit notorietatea grație unei cărțulii, la origine teză de doctorat: „Critica Criticii noilor metode critice: o perspectivă transatlantică“. A introdus, la universitate, metoda pedago-activo-informatică, invitând (și respectând paritatea de gen) cadre didactice de diferite orientări, structuralistă, marxistă, deconstrucționistă, feministă și specializate în studii culturale francofone. Profesorii – și cel francez, și cel american – călătoresc mult: colocvii, seminarii, burse de cercetare, conferințe etc. Să revin însă la intriga polițistă a cărții. Mobilul crimei este consecința descoperirii extraordinare – și întîmplătoare – pe care o face Gisèle Dambert: mai multe caiete inedite ale lui Proust ce aruncă o lumină nouă asupra modului în care s-a operat trecerea de la Jean Santeuil, prima versiune a Căutării timpului pierdut, la textul pe care îl cunoaștem astăzi. Inutil să spun că această formidabilă descoperire generează pofte, gelozii, impulsuri criminale. Ca intrigă polițistă, romanul este pasionant.
Același lucru se poate spune despre Crimă la Montaigne (2019). Acțiunea se desfășoară tot într-un sătuc, Saint-Michel-de-Montaigne, unde se află faimosul turn cu „la librairie“, biblioteca ce servea lui Montaigne drept loc de meditație și unde și-a scris Eseurile. Tot un manuscris este și aici la originea întâmplărilor: niște foi atribuite lui Montaigne prezentate ca fiind o descoperire fortuită, ele fiind ascunse într-una din bârnele de pe tavanul bibliotecii. Pretinsa descoperire declanșează poftele mai multor universitari precum și ale unor persoane care pretind că descind din familia lui Montaigne. De aici – tentative de crimă, răpirea unor copii etc. Ancheta e condusă tot de cuplul Foucheroux-Djemani. Nota bene: comisarul s-a căsătorit între timp cu Gisèle Dambert, care ține cursuri la o universitate americană. Satira mediilor universitare este la fel de reușită. O tânără cercetătoare americană identifică într-o sculptură de pe Arcul de Triumf din Paris caracteristicile unei persoane transgen, descoperire ce îi atrage aprecierile superlative ale profesorului. O profesoară americană feministă nu e încântată când o doctorandă îi propune o teză despre Montaigne, pentru că „Montaigne era un bărbat care nu scria decât despre bărbați“. Unul din eroii romanului, Léonard Grinchet, profesor la Universitățile din Niort-Sud și Bergerac-Vest (cum ar veni, la noi, universitățile din Pașcani și Slobozia) a înființat „Centrul cititorilor validați ai lui Montaigne“, posesori așadar ai unui prețios certificat (firește, profesorul Grinchet locuiește la Paris și face naveta). E tot timpul ocupat cu comisiile care acordă doctorate și aprobă promovări în ierarhia universitară. Soția unui scriitor englez stabilit în zonă, Reginald Fischer-Smythe, a scris o carte cu titlul Să bem și să mâncăm cu Montaigne, carte ce face posibilă gastro-analiza textuală. Intriga romanului e complexă, cu multe ramificații și răsturnări de situație, așa cum stă bine unui roman polițist. Cărțile semnate de Estelle Monbrun constituie o lectură delectabilă, reconfortantă și – ceea ce e remarcabil pentru literatura de această factură – o lectură instructivă.