Filologicale
O carență importantă a învățământului filologic românesc este de natură… filologică: nu se mai fac analize de texte. Nu e vorba de „close reading“ a criticii americane din anii 1930.Disecarea textului sub raport lingvistic, identificarea sensurilor și formelor, a rădăcinilor, relevarea topicii, a excepțiilor care confirmă regula și creează originalitatea și a raporturilor intertextuale, iată tot atâtea filologicale uitate. Îmi amintesc că făceam astfel de analize în facultate (care se chema pe atunci Facultatea de Filologie, devenită la începutul lui 1990 Facultatea de Litere), nu neapărat la literatură română, cât la latină, cu Iancu Fischer sau cu Sorin Stati. Nu mai am nici cea mai mică idee de ce am scris pe mai bine de o pagină despre primul vers din Eneida lui Virgiliu, din care mai știu doar jumătate: „Et regina gravi…“ Niciodată un vers românesc nu ne-a fost analizat astfel în tot cursul facultății. E interesant că lucrul acesta se făcea la limbi străine, germana, în cazul meu, foarte probabil din necesități legate de traducere. Așa se explică de ce nu mai există de o bună bucată de vreme filologi în sensul propriu, capabili, de exemplu, să scoată ediții critice. Am remarcat și cu alte prilejuri un fapt care trebuie să ne dea de gândit: felul în care până și cele mai aplicate și minuțioase comentarii de poezie (și nu mă refer la cele intuitive artistic ale unor Negoițescu sau Grigurcu, ci la cele filologico-filosofic nutrite ale unui Balotă) au lăsat neelucidate versuri sau poeme întregi. E cazul lui Bacovia (poemul Plumb, cu enigmaticul vers „dormea întors amorul meu de plumb“ – subl. mea), Arghezi („odraslă vie a crimei tuturor“) sau Ion Barbu (poeme întregi, precum Mod, n-au primit decât explicații aproximative și contradictorii).
Critica ultimelor decenii, îndatorată aproape exclusiv aceleia impresioniste interbelice, n-a fost niciodată filologică. Paranteza Noii Critici franceze s-a închis fără rezultate notabile pentru poezie. De câștigat în precizie literară și lingvistică n-a avut, de pe urma structuralismului, decât romanul, naratologia fiind aproape singura disciplină cu adevărat nouă, moștenită de la Școala Formală rusă. Doar Riffaterre a examinat poezia sub raport formal și lingvistic, înainte de a-i descifra simbolistica. Barthes și Genette n-au avut antene pentru poezie, care i-a interesat prea puțin și pe structuraliștii noștri, Mihai Zamfir (care, când a scris despre poezie, a fost mai aproape de tradiția impresionistă decât de structuralism, cu excepția, poate, a micului studiu despre Macedonski) sau Al. Călinescu. E cât se poate de semnificativ faptul că Mallarmé n-a profitat deloc de pe urma criticii structurale, nici chiar el, deși era o pâine de mâncat cu autorul lui Le Jeu de Dès n’abolira pas le Hasard. Cât privește textualismul, dezvoltat pe model italian de Marin Mincu și de alții, el presupune o analiză, pe cât de sofisticată, pe atât de aleatorie, dar nu una propriu vorbind filologică. O dată decesul Noii Critici înregistrat oficial, critica românească a revenit la impresionismul glorios inspirat de Lovinescu și de Călinescu.
„România literară“, numărul 4 / 27 ianuarie 2012
Poți învăța să scrii literatură?
prima dată când am auzit expresia creative writing, a fost când am citit, în legătură cu Manuel Estrada, autorul Radiografiei pampei, o carte din anii 1970 despre Argentina, că imensul succes al cărții l-a scutit de a mai scrie o alta și l-a determinat să accepte o catedră universitară și un curs practic a cărui titulatură m-a uimit: „Cum se scrie poezia“.
Cartea nu avea nici o legătură cu poezia. Lipsa, apoi, a semnului de întrebare arăta, după toate probabilitățile, că Estrada urma să le explice studenților cum pot deveni poeți. Nu-mi trecuse niciodată înainte prin cap că poți fi învățat să scrii versuri. Mai târziu am aflat că există astfel de cursuri în numeroase universități americane și de prin alte țări. Cu asta se ocupă, de exemplu, un personaj dintr-un roman al lui Philip Roth, care predă un astfel de curs practic la seral unor bărbați și femei în toată firea, cu meserii diferite, familiști sau celibatari, atrași, s-ar zice, de ideea de a deveni scriitori. După 1989, au apărut și la noi cursuri de creative writing. Un număr recent din revista clujeană „Steaua“ conține o prezentare a unui asemenea curs ținut de o poetă și eseistă. Desigur, între timp, informația mea pe tema cu pricina s-a îmbogățit substanțial. Uimirea nu m-a părăsit totuși.
Principalul motiv este că nu cred că poți învăța să scrii literatură. Poți învăța multe lucruri despre literatură și, îndeosebi, cum s-o citești. Dar nu cum s-o scrii. Pentru asta trebuie să ai talent. Nu ajunge să vrei să devii scriitor, precum studenții personajului lui Roth. Talentul poate fi, desigur, cultivat, o instrucție sistematică îl ajută să se dezvolte, să se rafineze, dar, în nici un caz, nu-i poate ține locul. În plus, talentul nu se poate simula. Și, în definitiv, nici meseria, chiar dacă ea se și învață, într-o oarecare măsură.
Lucrurile sunt mai simple decât par: scriitorul bun are totdeauna ceva de spus și descoperă instinctiv cum trebuie s-o facă. Contribuția profesorului de creative writing îi poate, cel mult, atrage atenția asupra greșelilor pe care, în practica scrisului literar, le fac, atât alții, cât și el însuși. E paradoxal, dar adevărat: ceea ce creative writing te poate învăța este, mai ales, cum să citești, nu cum să scrii.
În ce mă privește, aș orienta învățătura către cititul corect al literaturii, evitând pretenția de a-i învăța pe doritori cum să scrie literatură. Pe lângă argumentele de mai sus, mai am unul de ordin, așa-zicând, moral: creative writing poate constitui o sursă de iluzii, care, la rândul lor, conduc aproape inevitabil la frustrări și, încă și mai grav, la veleitarism agresiv.
Am oarecare experiență în materie de învățare a cititului literaturii. Am constatat cu ani în urmă, cu ocazia primelor cursuri de masterat introduse la noi, cât de puțin știau absolvenții de la Litere despre exigențele unei bune lecturi a romanelor sau poeziilor. Am început prin a-i ruga să aleagă un text, care s-a nimerit să fie o poezie foarte cunoscută a lui Eminescu, și să propună operațiile necesare pentru înțelegerea și analiza textului, ca și ordinea lor de prioritate. Am primit numeroase propuneri, care mai de care mai sofisticată: să descifrăm simbolistica sau să determinăm motivele de ordin personal-uman care l-au făcut pe Eminescu să scrie versurile cu pricina. Li s-a părut că-i ironizez când le-am sugerat că prima operație este, în toate cazurile, citirea atentă a poeziei, oricât de bine cunoscută ar fi. S-au simțit batjocoriți de-a dreptul când am numit a doua operație: citirea atentă a poeziei. Și când le-am cerut s-o recitească. Când i-am invitat să spună ce văd ei cu ochiul liber în poezie (mă refeream la faptul că poezia respecta prozodia, că ritmul era iambic, că versurile aveau rimă și erau grupate în strofe de câte patru și așa mai departe), nici unul nu s-a dovedit în stare să remarce o particularitate, vizibilă cu ochiul liber, extrem de rară în poezia lirică de factură tradițională și anume ghilimelele, adică, prezența a două voci. Nemulțumiți de ceea ce considerau o abordare simplistă, m-au reclamat decanului că le subapreciez inteligența. Câțiva mi-au spus după un timp, când ne-am reîntâlnit întâmplător, că lecția mea ar fi fost la locul ei în primul semestru de facultate. Aveau dreptate. Și eu aș fi planificat-o la începutul studiilor de literatură. Cu precizarea că aș fi consacrat un număr de ore, înaintea învățării cititului literaturii, dezvățării de anumite rele deprinderi de lectură, pe care le întreține școala.
„România literară“, numărul 24 / 15 iunie 2012