Niciun mare poet român din secolul al XX-lea nu a putut evita influența lui Eminescu, a cărui paradigmă poetică a fost însușită printr-o interiorizare progresivă, oricât de puternică ar fi fost teama contaminării sau a absorbției epigonice din partea urmașilor în descendență directă sau nu. Sigur că influența eminesciană nu i-a făcut prin ea însăși în chip obligatoriu pe unii dintre poeții noștri mai puțin originali, după cum nu i-a făcut să fie, în mod evident, nici mai valoroși. Consecințele influenței eminesciene nu pot fi reduse la niciunul dintre ei la aspecte sursologice comune, la asemănarea imaginarului dezvoltat și la înrudirile stilistice. Doar că această influență se poate degrada într-o formă a melancoliei care nu este altceva decât o traumă a anxietății, o boală a conștiinței de sine despre care vorbește diagnosticianul maladiei influenței poetice Harold Bloom în cunoscuta carte Anxietatea influenței.
Teza cărții teoreticianului englez este următoarea: „Influența Poetică – atunci când e vorba de doi poeți puternici, autentici – se produce întotdeauna printr-o rea-citire a poetului înaintaș, un act de corecție creatoare care e în fapt și cu necesitate o interpretare greșită, o răstălmăcire. Istoria influenței poetice fertile, adică principala tradiție a poeziei occidentale de la Renaștere încoace, e o istorie a anxietății și a caricaturii salvatoare de sine, a distorsiunii, a revizionismului pervers, voit, fără de care poezia modernă ca atare n-ar putea exista (s.a.)” (Harold Bloom, Anxietatea influenței. O teorie a poeziei – trad. rom. și note de Rareș Moldovan, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 76). Această înfeudare față de sistemul poetic al vreunui precursor duce la inhibiția creativității și la compararea obsesivă a propriei creații cu opera precursorului luat drept model.
În cadrul curentului posteminescian, este posibil ca lipsa de constanță a lui Alexandru Vlahuță în susținerea unui anumit crez poetic să fie cauzată tocmai de anxietatea influenței eminesciene, dar cred că hotărâtoare a fost în cazul său constituția poetică labilă, care și-a avut rolul ei în evoluția creatoare oscilantă. Anxietatea influenței eminesciene nu a fost atât de puternică asupra lui Alexandru Vlahuță, încât vederea pentru prima dată a lui Eminescu pe stradă, la începutul anului 1882, să fi risipit aureola cu care îi înconjurase încă din adolescență chipul cu alură romantică. Alexandru Vlahuță nu a văzut în pasajul de la Universitate, așa cum se aștepta, un tânăr longilin, palid la față, cu ochii negri, visători, pe umeri curgându-i râu pletele ondulate. Și nu întâlnea niciun somnabul care să nu fi știut pe unde călca, de parcă ar fi plutit pe micul său nour. Mai tânărul poet avea în față un om în vârstă, bine legat la trup, fără plete, cu fața rotundă și doar privirea vagă și obosită îi era distrasă, ca a unui abătut, dus pe gânduri. Era îmbrăcat obișnuit, nu chiar în stofa la care se va referi Nichita Stănescu peste aproape un veac, iar în ulterioara Scrisoare către cititori, din 1887, autorul va vorbi despre „un palton vechi peste o cămașă ș-o pereche de galoși în casa de nebuni”.
Reușind să-i câștige prietenia idolului său, Alexandru Vlahuță a fost martorul primului simptom de întunecare a genialei minți, atunci când, în timpul unei discuții, Eminescu a deraiat de la subiect și a spus: „– Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi, nebunește… ne trebuie ceva nou, cu totul nou… un nebun, dar un nebun de geniu, care să-și croiască el o formă a lui și un drum neîncercat de nimeni…”. Mai importantă decât rostirea, în acest sens, de către poet, a unui nume, Constantin Mille, este faptul că autorul Geniului pustiu presimțea parcă nevoia de a preda o ștafetă nevăzută înainte de a se îmbolnăvi. Dotat cu simț pragmatic accentuat, ducând o existență așezată, după tipicul obișnuit al epocii, Alexandru Vlahuță nu putea fi văzut de Eminescu ca preluând această ștafetă (iar interlocutorul a avut onestitatea morală să nu lase vreo mărturie falsă în legătură cu propria persoană…). Cel care (se) întreba unde ni sunt visătorii nu a fost deloc un om dezinteresat de propria persoană, până la uitarea de sine, precum era „nefericitul poet”.
Totuși, Alexandru Vlahuță a dus spiritul eminescian mai departe prin simplul fapt că i-a fost epigon, iar un monograf explică pertinent acest fenomen: „…epigonii se bucură adeseori de mai multă popularitate decât maeștrii lor, imitatorii au o circulație mai mare decât cei ce deschid drumuri noi. Cauza nu-i greu de aflat: de cele mai multe ori noutatea absolută dă naștere nu numai unui sentiment de admirație, dar și unuia de uimire, de derută. Puțini sunt contemporanii care izbutesc să urce pe culmile de gândire ale unui inovator autentic. Imitatorii, epigonii sunt aceia care își asumă rolul de a coborî opera unui mare creator la nivelul comun de gândire, la sensibilitatea epocii. Epigonismul transformă noutatea în șablon și unicatul în serie, el mimează calitățile maestrului și pentru omul mai puțin avizat el trece drept urmaș sau chiar un egal al acestuia” (Valeriu Râpeanu, Vlahuță și epoca sa, Editura Tineretului, București, 1965, pp. 333-334).
Copleșit de prezența mitului eminescian, Alexandru Vlahuță a debutat la „Convorbiri literare” și, într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi la câțiva ani după aceea, în 1882, se destăinuia astfel: „De altminterea, nu greu va fi să cunoașteți cât de mult îmi place și mă silesc să fac în mic ceea ce face în mare domnul Eminescu, a cărui tăietură genială în versuri nu o pot îndeajuns admira. Mi va sluji de model acest maestru […]”. Mai târziu, deși nu era original când spunea că Eminescu este „un om mare în toată puterea cuvântului”, Alexandru Vlahuță a scris vizionarele fraze (rod mai curând al admirației sale necondiționate decât al simțului critic), ratificate de posteritate și asemănătoare cu ce va spune Maiorescu despre începutul secolului al XX-lea sub auspiciile eminesciene: „Numele lui va trece în istorie. Copiii în școală îi vor învăța biografia, și peste câteva sute de ani va fi o chestie foarte secundară, și mai de nimeni cercetată, cine-a domnit și cine-a fost prim-ministru în țara asta către apusul veacului al nouăsprezecelea, dar nu se va găsi om cu puțină cultură care să nu știe cine-a fost cel mai mare poet, cine-a fost singurul poet de-o adevărată în zilele noastre./ Ați simțit de cine e vorba – Da, e vorba de Eminescu!”
Ar fi trebuit ca Alexandru Vlahuță să fi fost un poet mult mai mare decât a putut fi pentru a vorbi de o veritabilă anxietate a influenței eminesciene. Deși era în mare vogă posteminesciană, nu cred că autorul mediocrului roman autobiografic Dan l-a încuviințat pe prietenul Caragiale până la capăt când acesta i-a spus că ei doi sunt cei mai mari scriitori ai țării sau că el este „cel mai mare liric al României”. Crescut în cultul lui Eminescu și conștientizând neputința de a-i exorciza geniala umbră tutelară, epigonul a surmontat anxietatea influenței, atât cât a existat, și prin aprecierile făcute de un prieten al său, un reputat critic: „Vlahuță aude aproape numai coardele inimei omenești, ale inimei sale și ale altora, și pe cât e vorba de ale altora, nu numai că îl ajunge pe Eminescu, ci îl și întrece […] Pe el îl interesează, îl pasionează simțimântul iubirei în sine, și de aceea și analiza psihică a iubirei, ca simțimânt, e mai adâncă la Vlahuță decât la Eminescu. […] Simțimântul iubirei, așa cum e exprimat de Vlahuță, e mai puțin frumos decât la Eminescu, dar e mai adânc și mai adevărat omenesc” (C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, Editura pentru Literatură, București, 1967, pp. 238-244).
În definirea structurii psihologice și sociale a fenomenului de creație, Gherea observa că, în poezia lui Vlahuță, față de aceea a lui Eminescu, nu era în cauză pesimismul, ci decepționismul. Descurajarea, deprimarea, caracteristice poeziilor de tinerețe, nu-și aveau sursa într-o anume concepție asupra lumii, ci în dezamăgiri personale, pricinuite – aserta Gherea – de situația scriitorului în societate. Doar că nu se poate ca în această ecuație să nu fi intrat și o doză de anxietate a influenței, însă epigonul eminescian nu a fost prea „anxios”. În confruntarea dintre pesimism și optimism, se întrevede cu claritate triumful unei concepții active asupra vieții. Tudor Vianu afirma că importanța sa culturală este mai mare decât aceea poetică: „Am spus că Vlahuță a inițiat o ideologie: după ce sub influența lui Eminescu se plânsese asupra existenței, sub înrâurirea lui Vlahuță s-a vorbit multă vreme de absurditatea inconceptibilă a morții și de farmecele vieții”. (Scriitori români, III, Editura Minerva, București, 1971, p. 28)
Potrivit teoriei lui Harold Bloom, anxietatea influenței conduce la inhibiții creatoare, iar nu invers. Neîndoios că Alexandru Vlahuță era și el stăpânit de complexul scriitorului care nu-și poate realiza pe deplin intențiile, de frustrarea artistului care nu dispune de resursele sufletești necesare pentru a fascina pe cei din jur cu profunzimea celor exprimate. Numai că în cazul lui nu se aplică aserțiunea că „anxietatea influenței e atât de îngrozitoare, întrucât e deopotrivă un soi de anxietate de separare și începutul unei nevroze compulsive, sau frica de o moarte care e un supraeu personificat” (Harold Bloom, op. cit., p. 104). Nu i-a fost frică de moarte, ci de veșnicia ei și, după perioada de activitate literară de la „Sămănătorul”, începea pentru el o alta numită de Tudor Vianu a „retragerii în sine”. Atunci i-a plăcut să se destăinuie prin intermediul epistolelor adresate prietenilor și prin scrisul în caiete de însemnări zilnice. Acestea erau pentru Alexandru Vlahuță prilejuri de a se verifica mai curând pe sine în cercul familiar. De aceea, el a încredințat mai rar scrisului public roadele gândurilor sale. Dedulcindu-se mai mult cu meditațiile și contemplând spectacolul vieții, viața lui nu mai prezintă după 1907 evenimente deosebite de semnalat în privința actului creator. Avusese succes de public și fusese în stare să refuze laurii academici. Anxietatea influenței nu prea era resimțită, oricâtă reprimare creatoare ar fi exercitat cândva Eminescu asupra lui.