Această notă se referă la volumul cu titlul absurd După ce trec, zilele devin abstracte. Jurnal. Vol. VIII (2023), Editura Casa cărții de știință, autor fiind Gavril Moldovan. Dincolo de nonsensul titlului, cele 300 de pagini conțin o revărsare de ură necontrolată împotriva a orice. Dar cu serioase derapaje xenofobe, rasiste și antisemite. Generalizările sunt chiar inacceptabile: „Germanii au fost un popor ucigaș.“ (p. 153). Se vorbește de „Mârșăvia popoarelor mari“ într-o diatribă ocazionată de o lectură din Herta Műller. „Brânzarii de francezi, zgârie-brânză ăștia, în loc (?) să ne ajute să ne propulsăm cultura (…) ne fură din când în când câte un scriitor“ (p. 147). Ce-am face noi dacă un scriitor din India sau din altă țară ne-ar reproșa că nu ajutăm țara lui „să-și propulseze cultura“? Și ideea că un scriitor care a ales să trăiască în altă țară „a fost furat“, ca un obiect sau ca o gâscă, e stupefiantă.
Rânduri vitriolante se referă la Mircea Mihăieș, care „scrie pentru Occident“ (p. 144) și autorul, care recunoaște că nu știe limba engleză, crede că „n-a auzit nimeni de M. M. de cum treci Sighetul spre nord!“ (p. 147). Întrebarea „Dacă James Joyce, nu scria Ulysses, ce scria acum Mircea Mihăieș?“ este efectiv prostească, înainte de a fi tendențioasă. Și, dacă Shakespeare nu scria teatru, despre ce scriau Harold Bloom și alte mii de exegeți?
Mai aflăm că „toți (altă generalizare infamă) oltenii ăștia se iau după Nicolae Manolescu și au ce au cu cuvântul național“. Adică „oportunismul lor a trecut granițele României literare“ (p. 143). „România literară“ e un cal de bătaie constant al lui G. M. – ca să-l reducem și noi la inițiale. Dar și „Ramuri“, și „Orizont“, toate reviste editate de Uniunea din care G. M. face (încă!) parte. Sunt totuși prevederi în statutul acestei Uniunii prin care autori ca G. M. pot să fie plasați în afara organizației pe care o detestă. El scrie că „ne lăudăm după modelul României literare unul pe altul“. Cine „se“ laudă? „În frunte cu I. P., directorul Bibliotecii județene!“. Cititorul ar rămâne nedumerit dacă o frază ulterioară (p. 146) nu l-ar lămuri: „Nu știu ce l-a apucat pe Adrian Lesenciuc (credeam că e om serios) să-l laude pe Ioan Pintea într-o revistă («Libris») și să-l facă «Geniu al Carpaților». Doamne ferește!“.
Mai grav ni se pare însă alt pasaj: „Evreii fac ordine în cultura noastră, îndepărtează pe cine nu le convine (…), iar Manolescu tace, Mihăieș tace, Pleșu tace…“ G. M. are ce are cu revista „România literară“, înșiră vreo 16 nume (pag. 226) spunând că ei „și alții ca ei“ (care și câți „alții“?) „fac parte din Lista lui Manolescu, gașcă de lăudători, instauratori ai cultului personalității directorului „României literare“. El citează și trei nume de scriitori care „au pățit-o“ pentru că nu s-ar fi „pus bine“ cu ei. Dintre aceștia, mai ales Ion Simuț „a pățit-o“ rău: a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, a luat indemnizație de merit, îi înjură în continuare netingherit pe cei care l-au „năpăstuit“ și au votat aceste onoruri care, sigur, îl incomodează. Mai des îl supără indemnizația, că o încasează lunar.
Nu ar trebui să pierdem spațiu editorial cu paginile mizerabile ale lui G. M., care-i mai izbește în treacăt pe Norman Manea („scriitorul veleitar“, p. 256) și pe Andrei Cornea: „Te rog, Andrei Cornea, nu ne mai boicota cultura“ (p. 257). Există instituții care ar trebui să se autosesizeze în cazul său și o Comisie de Onoare la Uniunea Scriitorilor. Dar, cu riscul de a-i face publicitate nemeritată, Gavril Moldovan se cuvine pus, măcar simbolic, într-o galerie a ororilor, la rând cu monștrii plutind în borcanele cu formol.