Cu Marin Preda, acasă, în Teleorman

Mă cheamă primul secretar și-mi spune, vezi c-o să vină Marin Preda la „Fiii satului“. Du-te la Siliștea-Gumești și ai grijă să iasă totul bine acolo!Gheorghe Olteanu, ajuns astăzi la vârsta de 90 de ani, era pe atunci mai marele culturii și învățământului din județul Teleorman. Zice:

M-am dus, ce era să fac? Dar, mai înainte, l-am sunat pe scriitor, ca să fiu sigur că vine. Vin, a spus el, însă cu o condiție, să se asfalteze drumul din sat. Mai era doar o săptămână până la eveniment. Hai să-mi încerc norocul, mi-am spus, și l-am chemat la Siliștea-Gumești pe șeful direcției de drumuri din județ. Noi singuri nu putem, mi-a răspuns acesta. Doar dacă ne mai sare cineva în ajutor. Și ne-au sărit drumarii din județul alăturat, Argeș. Se numea Gheorghe șeful lor. Pe al nostru îl chema Ionescu. În patru zile, drumul a fost asfaltat. I-am comunicat asta lui Marin Preda și iată-l apărând, împreună cu generalul Marin Dragnea, tot din Siliștea-Gumești și el, la „Fiii satului“. Scriitorului i-a plăcut ce-a văzut, adică și drumul, și programul artistic. Pot spune c-a fost chiar încântat când s-au pus pe jucat călușarii.

A doua întâlnire cu el s-a petrecut câțiva ani mai târziu, în primăvara anului 1975, după apariția romanului Delirul. Am sunat la Editura Cartea Românească. Eram secretar cu propaganda al comitetului județean de partid. Mi-a răspuns secretara. Nu funcția pe care o aveam a convins-o să-mi facă legătura cu scriitorul, ci faptul că era vorba de Teleorman. Marin Preda era foarte sensibil la numele județului în care se născuse. L-am invitat să lanseze romanul despre care vorbea toată lumea și la Alexandria. A fost de acord. A pus însă și aici o condiție. Să-l primim împreună cu soția. Cum să nu-l primim? Vrusese, cred, să glumească. Avem unde să mâncăm?, m-a întrebat el, poate tot în glumă, dacă nu cumva chiar în serios. Sunt 540 000 de oameni, i-am răspuns eu, mai degrabă în serios decât în glumă, care s-ar bucura să vă primească la masă. Adică toți teleormănenii, fiindcă atâția erau pe atunci.

Gata, m-ai convins, vin!, a râs la telefon marele nostru conjudețean.

L-am așteptat personal la intrarea în județ. Când am ajuns în dreptul Cimitirului Eroilor din Prunaru, ne-a rugat să oprim. S-a plimbat îngândurat printre cruci împreună cu soția, iar la plecare a citit de două ori ce scria la intrarea în cimitir:

„Cei ce căzut-au pentru țară,

Pe lanul câmpului bogat,

Jertfind o întreagă primăvară,

Nu au murit, ci-au înviat!“

I-a cerut și doamnei să citească.

Al doilea popas l-am făcut în pădurea de lângă Drăgănești-Vlașca. Am fost întâmpinați cu pâine caldă, brânză proaspătă de vaci, plăcintă și vin din ploscă. Mirosea toată pădurea a pâine caldă.

Marin Preda a sorbit un pic din vin și a spus: Căpșunică! Îmi place. E bun. Să nu-l schimbați.

În timpul mesei s-a uitat deodată la ceas și, nițel speriat, parcă, a început să se caute prin buzunare, scoțând de acolo câteva pastile, pe care le-a înghițit apoi cu apă. Nu mai știu câte mi-a zis doctorul să iau, s-a grăbit el să ne lămurească. Și nici la ce ore. Ca să fiu sigur, le înghit pe toate odată. Poate că nu e bine să le amestecați, am îndrăznit eu. Pe ce te bazezi?, a ripostat el. Crezi că a analizat cineva combinațiile care se fac în stomacul meu? Mă simt bine, le iau, îmi fac rău, nu le înghit și pace! Tipic moromețian!

Apoi a plecat cu soția la braț prin pădure. Au admirat niște căprioare, ce se zbenguiau prin apropiere. Au rupt câteva crenguțe înflorite dintr-un pom. După care le-au ieșit în cale mai multe voliere cu fazani și potârnichi.

Dumitale îți place libertatea?, l-a întrebat autorul Moromeților pe tehnicianul silvic care-i însoțea. Da, i-a răspuns acesta. Și pe ele de ce le țineți închise? Dați-le drumul să zboare! A continuat Preda, posomorându-se din senin.

La IAS Vitănești ne-am oprit din nou, ca să vadă ferma de vaci de aici. Doar că într-un țarc alăturat era un taur de toată frumusețea. L-au mângâiat și scriitorul, și soția sa pe creștet. Taurul s-a înfuriat, grăbindu-se să-și arate bărbăția. Haideți, maestre, că ne așteaptă oamenii la Alexandria, am spus, încercând să-l smulg de acolo.

Nu-mi place când mi se spune maestre, l-am auzit zicând-mi pe drum. Am înțeles, să trăiți!, i-am răspuns, dând vesel din cap.

Nici să trăiți nu-mi place, a adăugat el. Spune-i cui vrei așa, dar mie, nu!

Am trecut printre lanuri de porumb și floarea-soarelui pe care le udau câteva aripi de ploaie, mutate dintr-un loc în altul de trei-patru oameni, negri din cap până-n picioare de pământ. Puteai să juri că sunt mineri.

Culturile sunt frumoase, a murmurat Preda. Oamenii, nu! I-a cocoșat munca. Și nici măcar nu sunt plătiți cum trebuie!

Am tăcut mâlc.

Ajunși la Alexandria, a vrut să viziteze fabrica de rulmenți construită de japonezi. S-a uitat minute în șir la forje. Părea fascinat de metalul înroșit.

A urcat apoi în mașină să plecăm. Tocmai când s-o ia mașina din loc, i-a cerut șoferului să oprească. Credeam c-a uitat ceva înăuntru. Da’ de unde! El voia să mai privească o dată fabrica. S-a uitat lung le ea, după care a zis, ușor revoltat, nu atât scriitorul, cât țăranul din el: Ce ne-o fi trebuind nouă asta, domnule?

Și a venit momentul întâlnirii cu cititorii. Sala de spectacole a Casei de Cultură din Alexandria era plină de oameni (între care se afla și semnatarul acestor rânduri, îmbrăcat în uniformă de elev de liceu).

Au început să se pună întrebări invitatului. Despre cea mai recentă carte a sa, îndeosebi.

Este adevărat că în Delirul vreți să-l reabilitați pe Antonescu?, a țâșnit o voce bărbătească din sală. Era a directorului unui liceu din Roșiori de Vede. S-a așternut o liniște nefirească peste sală. Preda și-a luat ochelarii de la ochi, a privit în direcția celui care întrebase, apoi s-a ridicat de la prezidiu și a ieșit de pe scenă. Am pornit iute după el. Era în spatele cortinei. Își aprinsese o țigară.

Cine e persoana care a pus întrebarea referitoare la mareșal? Nu cumva este un provocator?, m-a luat el în primire. Vă rog să mă credeți că nu-l cunosc, am zis eu, deși știam cine era respectivul. În sală se află oameni și din județele vecine. De data asta îi spusesem adevărul.

Cine i-a chemat?, m-a privit mirat scriitorul. Nimeni, i-am răspuns. Au auzit despre această întâlnire și-au venit singuri.

Din Vlașca sunt?, a zis apoi. Și din Vlașca, am spus. Vlașca, da, a clătinat el abătut din cap. De ce ați desființat județul? Nu te forța să-mi răspunzi, a continuat, văzându-mă destul de încurcat. Lasă răspunsul pentru data viitoare. Hai înapoi în sală acum!

Participanții l-au primit cu aplauze.

Unii cititori au vânturat ideea că ar fi vorba în carte de o reabilitare a lui Antonescu, a început marele prozator, răspunzându-i provocatorului de mai devreme, În acest caz, cititorul este robul unor clișee în virtutea cărora personajele negative trebuie să vină direct din infern, n-au mamă, n-au tată, n-au copii. Orice personaj istoric este înainte de toate un om și, ca om, are un destin individual. Personajul meu stă de vorba că mama lui, are probleme de conștiință, istoria l-a împins într-un moment greu și el n-a fost la înălțimea acestui moment decât la început. Antonescu a fost un personaj negativ și istoria l-a sancționat!

Înainte de a porni spre București, l-am întrebat pe scriitor ce l-a impresionat cel mai mult în județ.

Oamenii, a fost răspunsul lui. Muncesc mult și primesc puțin.

Altceva?, am îngăimat fâstâcit.

Taurul, a zis Preda, fără să glumească vreun pic. El și oamenii mi-au plăcut cel mai mult.

După care ne-am despărțit, la ieșirea din Teleorman, dincolo de Prunaru, unde-l așteptasem la venire.

Gheorghe Olteanu, știu asta și de la el, și de la alții, avea să-l revadă pe Marin Preda, peste câțiva ani, tot în Teleorman, la foarte puțin timp după apariția romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Dar despre această ultimă întâlnire, fiindcă ultima a fost, o să vorbim, dacă timpul va avea răbdare cu noi, altă dată.