Avem puțini cronicari ai traducerilor. Deși vremurile provoacă o inflație de analiști ai literaturii mondiale. Profesionistele publicisticii de profil din revistele literare, Rodica Grigore, Grete Tartler și Mihaela Pascu-Oglindă n-au concurență reală. Câteodată, pe platformele online, se pot citi interpretări pertinente. Câteodată. Celor amintite li se adaugă Carmelia Leonte. Ieșeancă cu experiență de muzeograf, poetă și prozatoare, în eseistica literară, ea generează lecturi atipice. Răstoarnă perspectivele și energizează discursul critic cu efort extrovert. Sintetic vorbind, în Piei textuale, Carmelia Leonte practică o lectură de reciprocitate. Față de autori, text și cititori, așteptând reacție, participare și empatie. Nerăbdătoare să instaleze pactul ludic cu cititorii, scriitoarea alunecă în mirajul scenei deschise. Greu de găsit echivalări în asemenea solificări, invitații și surprize înscenate pe măsură ce autoarea comentează volumele. Entuziasmată și hipersensibilă, cu spirit pedagogic, ea utilizează formule colocviale („Dacă sunteți de acord, îl citez din nou pe Oliveira“, „De ce credeți că s-au inventat lucruri care nu se spun?“, „Dacă mă întrebați pe mine…“), nu-și ascunde ardoarea și concluzionează pe parcurs. Spontaneitatea îi dictează să amintească revelația pe măsura lecturii. În același timp, Carmelia Leonte nu se teme de formulări derutante. De pildă, ea notează că s-ar putea îndrăgosti de Don Quijote, vorbește despre proști și deștepți de pe poziții de putere, se gândește dacă n-ar fi mai bine să se înmulțească în lume clovnii decât scriitorii, omul suspendat „mestecă ființe“, viața ar fi „un perete înalt și lat cât vezi cu ochii, plin cu tot felul de cuvinte scrijelite în mii de limbi“, „oasele cuvintelor sunt frânte din neîndemânare, dar poetul surprinde momentul unic când acestea se ridică din morți și vorbesc“, drumul lui Don Juan „e întotdeauna pavat cu femei“, „amantul de vocație vrea spectacol cu pompă“, „a promite înseamnă a intra până peste cap în eresuri“, „viața este o promisiune, din acest motiv ne îmbată“, hiperrealismul e „presărat cu praf de șoricioaică“ etc. Neîndoios, comentatoarea n-ar repeta ce s-a scris despre un scriitor clasic sau modern nici în ruptul capului. Drept e că nici n-ar putea, de vreme ce metoda ei este să „urmărească cu imaginația“. Dacă analizele prozelor au mereu elemente spumoase și promit spectacole de interpretare prin elemente neașteptate, atunci când comentează poezie, Carmelia Leonte n-are instrumentar critic, pentru că ea citește versurile ca o poetă. Iar dacă poezia „este mama tuturor promisiunilor“, cum mărturisește, atunci se poate spune orice despre ea cu entuziasmul conceptual al clipei. Carevasăzică, cititorul ei ideal n-ar fi unul profesionist, deși publică în „România literară“, cât unul ingenuu, atras de literatură, și care trebuie familiarizat prin gradări de sensuri. Pasionată de filosofie și hermeneutică, încredințată de ieșirea personajelor din ficțiune, Carmelia Leonte iubește interogația mai mult decât viața ficțiunii. Comentariile ei sunt solilocvii prelungite pe marginea ideilor. Cu cât cele din urmă sunt mai abstracte în conversie poetică, cu atât interpreta se desfată în speculații la vedere, live, neintimidată de eventualele ridicări din sprâncene, nici de reacțiile de amendare. Bucuria lecturii întrece luciditatea imperturbabilă a criticului. Astfel că, nu de puține ori, comentatoarea supralicitează divagațiile și excursurile ca și cum n-ar avea de-a face cu exterioritatea. Cititorii devin martori sau voyeuri ai dialogurilor ei interioare despre cărțile-pretexte. Numeroase fragmente aforistice personale suspendă discursul critic. Solaritatea funciară a interpretei, vitalitatea ei din fiecare frază se alimentează paradoxal din imaginarul thanatic sau nihilist. Câteva artificii despre moarte sau sinucidere, despre sensul agoniei sau intervenția tragicului în cutare texte sunt suficiente pentru a stârni agonii speculative și stări extatic-aforistice. Inevitabile vor fi formulările nefericite sau de umor involuntar (cutare este un „intelectual fin“, autorul „cultivă golul“, „pletora interpretărilor apasă greu pe fața lumii“, „sacadarea cu aparență sinistră a vocabulelor dintr-o limbă necunoscută, cum este limba morții, și imediata lor retragere într-un peisaj interior ale cărui protuberanțe pot fi pipăite cu mâinile, dar nu ale noastre, și nu din dragoste, ci ale medicilor, din obligație profesională“, „fără speranță, orice om e o grămadă de carne vorbitoare“, „Realitatea e încăpățânată, nu se înduplecă la insistențele femeii, nu cedează teren, nu se încovoie sub presiunea declarațiilor scrise“, „a avea o față vine de la sine, pe când a avea chip presupune un efort“ etc.). Deschiderile cronicilor incită. Mărturisesc că, încă de la analiza romanului Șotron al lui Cortázar, m-a intrigat o formulare ce părea un citat din roman: „Singurătatea perfectă e atunci când nu te afli nici tu în ea“. Cum de nu mi-l notasem în propriile lecturi, nu știu. Am recitit propriile note de lectură, nimic. Am reluat romanul. Tot nimic. Am dat însă peste această definiție absolut revelatoare: „A fi singur înseamnă, în definitiv, a fi singur pe un anume plan unde alte feluri de singurătate ar putea comunica, de-a fi posibil, cu noi“. Carmelia Leonte a demonstrat că poate citi și comenta pe un anumit plan al nesingurătății lecturii, cu totul deschisă spre cititori, cu bucurie nedisimulată, chiar dacă ignoră sensurile geometrice. Excelentă promotoare a lecturii, mai puțin un critic literar.