În inima Imperiului Otoman, în lumina splendidă a unei lumi ce apune, destinele a patru familii din străvechiul și cosmopolitul oraș Smirna se întrepătrund într-o succesiune fascinantă de întâmplări fericite și cutremurătoare. Iar copleșitoarea lor poveste va putea fi deslușită mult mai târziu, doar dacă Șeherezada, supraviețuitoarea Marelui Incendiu, va ieși din muțenie. (Editura)
Defne Suman s-a născut în Istanbul în 1974 și a crescut pe insula Büyükada. A obținut un master în sociologie la Universitatea Boğaziçi și apoi a lucrat ca profesoară în Thailanda și Laos, unde a studiat Hatha Yoga și a petrecut timp în mănăstiri budiste, iar ulterior și-a continuat studiile în Oregon, SUA. În prezent locuiește în Atena împreună cu soțul ei. După anii petrecuți în Asia de Sud-Est, publică prima ei carte, Mavi Orman (Pădurea albastră), un jurnal a cărui continuare este Insanlık hali (Condiția umană). Tăcerea Șeherezadei (Emanet zaman/The Silence of Schecherazade), a apărut pentru prima dată în Turcia și Grecia în 2016, iar în 2021 a devenit debutul lui Defne Suman în limba engleză. Romanele și povestirile ei – Saklambaç, Yağmur’dan Sonra, Yitik Ülke, Çember Apartmanı – sunt traduse în peste cincisprezece limbi. Al doilea roman al lui Defne Suman, Kahvaltı Sofrası (At The Breakfast Table), a devenit disponibil în limba engleză în septembrie 2022, iar în 2024 vede lumina tiparului versiunea în limba engleză a romanului Yaz Sıcağı (Summer Heat). https://defnesuman.com/ (Editura)
– Și de atunci, dragilor, în fiecare după-amiază, în casa cu grădină de la capătul străzii Vasili, cei doi – știți voi cine – sub un văl de fum de la hașișul din narghilea… Ce mișcări! Ce figuri! Nu mă întrebați mai multe.
Când povestea asta a ajuns la mine, nici Edith și Avinash, nici strada pe care se afla casa unde se întâlneau și făceau dragoste în fiecare după-amiază nu mai erau. Dar țiganca Yasemin încă mai bătea străzile, mergea din ușă în ușă și vrăjea femeile cu poveștile ei despre europenii bogați.
Trecuse multă vreme de când mă găsiseră zăcând inconștientă, chiar înainte de ivirea zorilor, în grădina casei din strada Bulbul. Poate un an, poate doi, nu știu. Timpul își pierduse înțelesul. N-am avut curaj să ies pe străzile orașului meu, acum o ruină, dar, în ciuda suferințelor îndurate, în ciuda pierderilor suferite, eram tânără și, cu puterea neabătută a tinereții, am mers mai departe. Sub un nume nou și sub aripa ocrotitoare a familiei de turci care m-au luat la ei fără să pună nici o întrebare, m-am învățat cu noua mea viață.
Devenisem o Șeherezadă mută, fără trecut, fără seminție, fără glas.
Darul vorbirii, pierdut în dimineața când m-au găsit, a rămas pierdut. Nu aveam să-l mai recapăt niciodată. Într-un fel era bine, pentru că cei care vorbeau limba mea erau izgoniți din satele unde trăiau de o mie de ani și trimiși pe țărmuri îndepărtate. Nu doream să fiu despărțită de parfumul de scorțișoară al lui Sumbul, cea care mă readusese la viață, și nici de alte lucruri din acea casă.
Țiganca Yasemin întindea lucrurile scoase din boccea pe o masă mare, frumos lucrată din fier forjat, rămasă de pe vremea europenilor. De cum începea să spună povestea de dragoste dintre Edith și Avinash, petrecută cu douăzeci de ani în urmă, toate femeile se adunau în bucătărie ca s-o asculte cu gura căscată: Sumbul, Mujgan, cumnata ei rămasă văduvă, Makbule Hanim, dădaca Dilber din Etiopia și eu însămi, adică Șeherezada. În bucătărie mirosea a pere pergamute și a ceapă, pe care Gulfidan, o refugiată din Lesbos, o toca neobosită. Dădaca Dilber, negricioasă și aproape la fel de trupeșă ca țiganca Yasemin, îndopa cu lemne cuptorul imens, altă relicvă de pe vremea europenilor, și prăjea barbuni în ulei de măsline. Eu pregăteam salată din frunze de muștar brun și andive culese din grădină, cu mac și bobițe de sâmbovină aduse de la munte de Yasemin.
Ne mutaserăm cu toții într-o casă cunoscută drept Conacul cu Turn, care era mult mai mare. Fusese dată colonelului Hilmi Rahmi, soțul lui Sumbul, ca recompensă pentru succesele din timpul războiului. Doar tatăl lui Hilmi Rahmi, morocănosul Mustafa Efendi, a rămas în casa veche din strada Bulbul, în cartierul musulman.
– Băiatul nostru, Avinash, nu prea avea experiență cu femeile, dar învăța repede. În brațele lui Edith a devenit expert în scurtă vreme. De unde știu? Să zicem că de la pisicile de pe strada Vasili, bine?
Alături de mine, Sumbul – care încă mai era în toate mințile – s-a sprijinit cu coatele pe masă, și-a prins capul blond și obrajii dolofani în palme ca un copil și a ascultat povestea pe care o auzise de nenumărate ori de la vânzătoarea ambulantă. Holba ochii verzi, ba chiar lăsa evantaiul din pene de păun pe chiupul de lut unde țineam grâul. Nu se mai sătura să audă despre pățaniile europenilor. Smirna le datora culoarea, sunetele și parfumul aparte, până când îi pierduse într-o singură noapte. Sumbul se agăța de poveștile lui Yasemin din vremurile apuse așa cum se prinde un naufragiat de colacul de salvare.
Pe masă erau întinse țesăturile aduse de țigancă în boccea: in, mătase, dantelă…
Lumea zicea că țiganca intra în cabanele, vilele și conacele din Bournabat, Boudja și Paradiso, abandonate de grecii și armenii care fugiseră ca să scape cu viață, și lua rochii, bijuterii, pălării, tot ce găsea. E drept că uneori scotea din boccea o rochie elegantă de in, mirosind la subraț a locuri îndepărtate, cu guler, dantelă și jupă de cea mai fină calitate și care, se vedea imediat, fusese făcută de o croitoreasă mâna întâi.
– Pereții au urechi, se știe. Când cei doi amanți, Avinash și Edith, se ascundeau după plasa de țânțari a unei după-amiezi, servitorii doară nu dormeau, așa-i? Mai târziu, când le ghiceam în zațul cafelelor, sporovăiau fără oprire. Că tot vorbim de ghicit, umpleți o ceașcă de cafea și dați-mi să-i citesc viitorul tăcutei noastre Șeherezade. De ce e așa de tristă? Din ce pricină i s-a legat limba? Hai să găsim un leac pentru necazurile ei.
De când se știau, țiganca Yasemin umbla prin Smirna din casă în casă, cu bocceaua în spate. Nimeni n-ar fi putut spune ce vârstă avea. Sumbul se jura că, atunci când fugise din Plovdiv și venise la Smirna ca tânără mireasă, Yasemin avea aceeași vârstă ca acum. Ridurile de pe față nu i se adânciseră câtuși de puțin. Până și babele care locuiau în Iki Ceșmelik și-o aminteau pe vânzătoarea ambulantă încă de când erau copilițe. Spunea cineva că descoperise secretul nemuririi cutreierând India înainte de era creștină, și că de atunci nu mai îmbătrânise. De aceea, ca să nu dea naștere la bănuieli, se muta des în alt loc; dar, când a ajuns în Smirna, s-a îndrăgostit așa de tare de Perla Orientului, că s-a stabilit definitiv aici, cu toate că risca să stârnească inevitabilele bârfe.
Mai umbla vorba și că, la fel ca toți țiganii, Yasemin practica vrăjitoria și bea sângele de băieți netăiați împrejur. Când eram copil, în cartierele creștine, oamenii mânioși îi învinuiau pe evrei că le fură copiii și îi aruncă în butoaie căptușite cu țepușe. Din când în când atacau kortejo, casele evreilor sefarzi de pe strada Havralar, unde aceștia locuiau cu chirie în camere mici, în jurul unor curți murdare. Poveștile despre vrăjile făcute de țiganca Yasemin nu erau poate decât ecoul unor asemenea legende.
Vrăjitoare sau nu, Yasemin urzise demult o plasă – invizibilă, ca o pânză de păianjen, la fel de subțire și de rezistentă – în care le prinsese pe femeile din oraș. Era vestită nu doar în cartierele mai sărace, ci și în Bella Vista, în Punta, chiar și Bournabat și conacele europenilor din Boudja. Cocoțată pe saboți cu tocuri, cu burta atârnându-i peste șalvarii lăbărțați în buzunarele cărora zdrăngăneau monede, bătea străzile strigând cu voce limpede:
– A venit vânzătoarea ambulantă, doamnelor! Deschideți ușile, să vedeți ce minuni v-a adus!
Și ușile de la marginile acelei plase încâlcite se deschideau, lăsând-o pe femeia cea trupeșă să intre.
Țiganca Yasemin îi încânta pe săraci cu poveștile de dragoste ale bogătașilor precum Edith Lamarck, iar bogaților le oferea poțiunile magice ale tușii Aybatan, vânzătoarea de plante medicinale, sau uleiurile vindecătoare ale spițerilor, precum Yakoumi. Pe vremuri, când Avinash aducea pietre prețioase de la Bombay, Yasemin era una din vrăjitoarele care așteptau în portul Smirna, stând în apă până la brâu, sosirea lui Ravi, servitorul lui. Pe lângă asta executa ritualul turnării de plumb topit în apă, ca să alunge spiritele rele, epila cu ceară, ghicea viitorul în zaț de cafea și făcea rost de opiu și hașiș pentru cei dependenți. Se mai zicea și că duce scrisorile amanților de la unul la altul. Măcar că se jura pe trei cărți sfinte că nu înțelege nici greaca, nici araba, nici alfabetul european, femeile știau că izvorul nesecat al bârfelor ei erau tocmai scrisorile pe care le îndesa între sânii enormi.
Chiar dacă jurămintele vor fi fost adevărate și nu știa nici să scrie, nici să citească, limba îi era sprintenă ca un saltimbanc, așa că era în stare să ciripească în toate limbile bătrânului oraș mai ceva decât o pasăre cântătoare. La fel ca limba, numele i se schimba când trecea dintr-un cartier în altul. Din Yasemin devenea Yasemi, din Yasmin – Jasmine.
– Aflați că Edith era narcomană, dependentă de hașiș. De unde știu? Nu mă întreba, scumpete. Iarba verde-purpuriu pe care o inhala era din cea mai cea, cu adevărat magică. Se pricepea să aleagă, zău așa. Restul vi-l puteți închipui singure. Credeți că, dacă nu s-ar fi drogat, s-ar fi culcat cu un indian? Dar atunci carnea i se înfierbânta și nu mai știa ce face… Scotea niște gemete, de-ar fi făcut și pisicile de pe strada Vasili să intre în călduri. Ha, ha, ha! Să mă bată Dumnezeu dacă mint!
Ieșind din pieptul bogat al lui Yasemin, râsetele răsunau între pereții de marmură ai bucătăriei ca explozia unei bombe, făcându-ne pe noi, cele care stăteam în jurul mesei, să tresărim. Sumbul încerca să-i facă semn din ochi și din sprâncene lui Yasemin, fiindcă era de față mătușa Makbule. Makbule Hanim era sora mai mare a socrului lui Sumbul, Mustafa Efendi. Îmi era frică de ea. N-o văzusem niciodată zâmbind. Se ascundea în spatele unui văl negru și stătea cât era ziua de lungă cu mătăniile în mână.
– Când îi era capul plin de fumul unei ierburi așa pure, carnea se preschimba în puf, și prin vine îi curgea mai degrabă sirop decât sânge, dragelor. Pielea indianului era ca o catifea, precum ciocolata cu lapte, mă jur. Edith nu voia să se mărite, dar nici nu putea fără să-l aibă pe indian în patul ei, desfrânata. Cum credeți că-și păstra frumusețea de păpușă? Când devine soț, bărbatul stoarce sufletul femeii. La fel și copiii. Edith știa prea bine.
În timp ce Yasemin își freca obrajii fleșcăiți, amintindu-și de patimile ei de demult, Sumbul a plecat capul deasupra broderiei la care lucra. Cumnata ei, Mujgan, era mai liniștită, pentru că își trimisese fetele adolescente în grădină, să aibă grijă de fiii lui Sumbul. Fără să ia în seamă roșeața care acum îi urcase lui Sumbul până la urechi – „Domnul să mă ierte, surioară, doar știi că tușa Makbule nu aude nimic“ –, Mujgan stăruia ca vânzătoarea ambulantă să le povestească de-a fir a păr cum făceau dragoste.
De pildă, cum făcea Edith să nu rămână însărcinată? Era stearpă? E adevărat că Avinash făcea exerciții ca un fachir hindus în fiecare dimineață în camera lui? Poate că aceste exerciții aveau și menirea să-i rețină sămânța. E adevărat că avea un cercel cu smarald la mădular? Cum putea face amor având un cercel acolo?
Nu înțelegeau că de stânjeneala mea se ferea Sumbul, nu de a tușii Makbule?
– Vă jur, dragilor, nu știu dacă a fost datorită cercelului sau hașișului, dar Edith nu mi-a cerut nici măcar o dată iarba care scoate copiii din pântec. Pe vremea aceea tocmai asta cereau cele mai multe târfe europene, ca ea. Dacă ați ști de câte ori am fost chemată în fuga mare la ele acasă! N-aveau nicio rușine. Își ridicau fustele până la brâu, jeleau și se văietau cu glasurile lor ascuțite: „Ajută-mă, tanti Yasemin, pentru numele lui Dumnezeu! Dă-mi din poțiunea ta magică. Au trecut două luni întregi și n-am avut niciun vizitator.“ Nu vorbesc de Edith, ci de alte curve. Glasul lui Edith, slavă Domnului, era grav ca sunetul unei tobe de Ramadan. N-am avut norocul să mai aud asemenea voce.
Pe deasupra nasului coroiat, își ațintise asupra mea ochii verzi de felină. A arătat cu bărbia spre inelul cu safir pe care îl aveam pe deget.
– Ce te holbezi la mine de parcă te-ar fi atacat un demon? Ce s-a ales de europenii la care țineați cu toatele așa de tare? Edith a fugit la Paris doar cu o valiză în mână. Netrebnicul de cumnată-su a pus mâna pe toată averea fetei. Afacerile, acțiunile, totul s-a dus pe apa sâmbetei. Iar maică-sa… și-a căutat-o cu lumânarea. Fiul ei nu i-a găsit nici măcar cenușa. Astfel și-a plătit păcatele. Doamne Dumnezeule! Ascultați la mine, toate nenorocirile care au doborât-o pe biata doamnă Lamarck au pornit cu mult timp în urmă, când a pretins că pruncul din pântecul ei era al soțului. Și-a făcut-o cu mâna ei. Cine știe cunoaște. Pricepeți ce spun?
Nu, nu înțelegeam nimic. Când auzeam povești despre bogătașii aceia mi se părea că ascult basme pentru copii. Nu-mi puteam închipui ce ar putea avea de-a face cu mine. Mintea mă purta spre alte lucruri, spre taine doar de mine știute. Când Yasemin a zis „Hai să-ți ghicesc viitorul; să găsim un leac pentru necazurile tale, mă înțelegi?“, cu ochii la inelul pe care draga mea mamă mi-l pusese pe deget și mă îmbrățișase ultima oară, m-a năpădit teama. Să mă fi recunoscut țiganca asta de pe vremea când încă nu eram Șeherezada? Știa ce se întâmplase cu mama? Cu tata? Or fi știind ei că sunt în viață? Mă căutau cumva?
Nu aveam să aflu răspunsul la aceste întrebări decât mulți ani mai târziu, când Yasemin a adus în fața mea un bătrân cu părul atât de lung, că i se încâlcise în barbă. Avinash Pillai. Spionul indian nu mai avea nici un dram din farmecul de pe vremuri. Rătăcea pe străzile noului oraș numit Izmir, unde oamenii vorbeau o singură limbă, un loc al cărui trecut fusese șters, la fel ca numele străzilor. Străzi care miroseau acum a ouă clocite în loc de iasomie.
Yasemin dăduse de el într-un gang întunecos din Tilkilik. Asta a fost la o jumătate de veac după întâmplările pe care le povestesc eu. Bătrânul smintit încă mai ținea la Edith, chiar și la vârsta lui. Numai atunci, când l-am văzut pe Avinash ultima oară, am putut să pun cap la cap frânturile poveștii levantine pe care o spusese țiganca și să înțeleg legătura mea cu sfârșitul acestei istorii. Povestea pe care sâcâitoarea fantomă a lui Sumbul o repeta ca un disc stricat nu era, cum susținea doctorul, născocirea unei minți rătăcite, ci purul adevăr.
Totuși, când am ajuns eu să înțeleg, era prea târziu.
Când a ajuns Avinash să-mi spună povestea, se scursese o jumătate de veac din dimineața în care am găsit trupul lui Sumbul, gol, alb, cu miros de scorțișoară, atârnând din tavan. În locul vilelor, fiecare cu grădina ei, se înălțau imobile rezidențiale, iar vântul care intra pe ferestre nu aducea mireasmă de iasomie, ci miros de cărbune. Până și nopțile când ieșeam tiptil din camera mea și mă strecuram sub plasa de țânțari din camera de la capătul coridorului, nopțile întunecoase petrecute într-un pat aurit nu mai erau decât amintiri dintr-un trecut îndepărtat.
(Tăcerea Șeherezadei, roman tradus de Irina Bojin, în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)