Teatrul lui Cehov este inseparabil de o anume structură muzicală. Se poate simţi, în frazarea marilor sale piese, cadenţa timpului însuşi. Nimicul (aparent) dintre paginile sale este viaţa însăşi, petrecută în marginea acelor momente etern- amânate, etern-evocate, etern-convocate, ca într-un ritual somnambulic. Ceea ce i-a contrariat pe contemporanii lui Cehov nu încetează să ne contrarieze şi pe noi. Textele sale unesc, organic şi diafan, supleţea melan colică şi luciditatea introspecţiei. Şi poate că nici un alt scriitor dintre moderni nu i-a egalat geniul în analiza ratării crepusculare.
Sunetele vieţii
Din domeniul lui Cehov există doar o singură ieşire, una iluzorie şi de aceea cu atât mai aproape de cei care se simt prinşi în capcana vieţii lor: este acel viitor în care toţi se investesc, utopic, ca şi cum doar acel viitor ar fi în măsură să-i izbăvească de chinul pe care îl resimt ca insuportabil.
Personajele cehoviene sunt obsedate de această privire spre mâine,una dincolo de care nu se află decât propria lor incapacitate de a acţiona. Teatrul lui Cehov descrie, cu minuţiozitate chopiniană, hârtia de muşte în care viaţa îi prinde pe toţi. Muzica timpului este muzica apropierii de moarte.
Simbolic, dramaturgia lui Cehov este restrânsă la acest spaţiu aproape sufocant şi claustrofobic al casei sau al moşiei. Iar acest spaţiu este, inevitabil, populat de himere, de regrete, de porniri reprimate în numele lipsei de speranţă. În teatrul lui Cehov evadarea apare doar atunci când ea înseamnă expulzarea în exil sau în moarte. Livada de vişini este distrusă şi în locul ei nu mai rămâne decât întinderea pe care se vor ridica vilele lui Lopahin. Cât despre cei care i-au fost stăpâni, ei pierd acel „acasă“ pe care îl cunoşteau, alungaţi fiind în lumea lor cea nouă. Sinuciderea lui Treplev din Pescăruşul este calea de ieşire din tărâmul carceral provincial care îi este mormânt: zidit în casa sa, el se poate salva doar alegând moartea. În alte ocazii, iadul lui Cehov este atât de etanş încât el nu lasă să se întrevadă nicio fereastră. Unchiul Vanea sau cele trei surori sunt, pe veci, osândiţi să existe în acest loc din care speranţa este evacuată, înlocuită fiind de sentimentul zilelor care se scurg, una după alta, interşanjabile, goale, atroce. Infernul provincial al lui Cehov este saturat de aspiraţiile sufocate, de resturile unui elan care nu mai păstrează decât o carcasă de cuvinte. Siluetele din textele sale sunt înscrise, pe vecie, în acest interval al nefericirii şi regretelor, un interval în care unica certitudine este absenţa speranţei. Comedia tragică transcrie polifonia destinelor.
Personajele lui Cehov au puterea de a trece, în clipele lor de luciditate suicidară, dincolo de vălul pe care şi-l aşază în faţa oglinzii. Lentoarea chopiniană şi eleganţa turghenieviană sunt întrerupte de aceste momente de ieşire din imperiul iluziei. Ratarea cehoviană este inseparabilă de contemplarea timpului care devastează, alungă, condamnă, schimonoseşte, desfigurează. Ratarea se hrăneşte din conştiinţa îndepărtării, din sentimentul că toate nu mai au niciun sens în universul pustiit în care oamenii sunt suspendaţi, până la sfârşitul vieţii lor.
Etica lui Cehov este una a stoicismului melancolic. Datoria celor care trăiesc este de a merge până la capăt. Pentru Unchiul Vanea, ratarea uneşte himera iubirii şi revelaţia inutilităţii unui destin. Pentru cele trei surori, ratarea este îndepărtarea, definitivă, de Moscova la care visează: o Moscovă ce este, la rândul ei, doar o fantasmă.
Muzica timpului la Cehov se scurge în această (aparentă) visare întreruptă de revelaţia ce dezvăluie chipul interzis al autoportretului. Finalurile cehoviene refuză lecţia moralizatoare, ele sunt polifonice, melancolice şi resemnate. Ele sunt, de atâtea ori, o poartă deschisă spre un alt infern, al monotoniei ce zideşte, zi după zi, un mormânt. Ni-l putem închipui pe Unchiul Vanea în acest timp fără de capăt, aşteptând moartea menită să îl elibereze. Ni le putem închipui pe cele trei surori în pragul unui viitor care nu se va întrupa niciodată. Muzica timpului răsună, neîntreruptă, în universul lor locuit de dor, de singurătate, de remuşcări, de regrete, ca într-o anticameră ce dă spre o serie de uşi închise pe vecie.