Dintre interviurile acordate în cei aproape șaizeci de ani, câți vor fi trecut de la debutul din 1967, cu Pasărea tăiată, Ileana Mălăncioiu selectează douăzeci și trei, la care adaugă, în ediția definitivă a volumului Am reușit să rămîn eu însămi, un text despre Lucian Raicu, prezentat la Târgul de Carte de la Ierusalim, un altul, aniversar, despre Mircea Mihăieș și câteva Însemnări pentru un eventual jurnal. Pare puțin pentru un poet atât de important și într-un interval de timp consistent, dar, deși, în propria ierarhie valorică, interviurile de la radio și televiziune, cu Vartan Arachelian, Mircea Iorgulescu, redactorii de la Radio Basarabia din Chișinău și, mai ales, cel cu Eugenia Vodă pentru „Profesioniștii“ de la TVR, care „cred că a reușit să redea imaginea mea cea mai apropiată de realitate“ sunt cele mai semnificative pentru esența cărților și prezenței sociale, Ileana Mălăncioiu selectează doar interviurile realizate în scris pentru că, spune poetul, „dialogurile purtate oral au alte reguli decât cele realizate în scris și la transcriere se pierde ceva din aerul care le face vii și convingătoare“.
Deși în dialogul cu Gabriela Adameșteanu, Între criza cuvântului și criza instituțiilor culturale, poetul afirmă net „nu mă pricep deloc la politică“, câteva teme dominante organizează ceea ce aș numi discursul publicistic, privirea cu apăsate accente critice, cu texte scrise din nevoia de a face publicistică, în anii în care „presa însemna cu adevărat ceva“, după anii ’90 ai secolului trecut când va fi fost martor la „dezlănțuirile din timpul mineriadelor și al evenimentelor de la Târgu-Mureș“; atunci se instalează la vedere profunda criză morală urmată, iată, după douăzeci de ani, de „blazarea generală care nu prevestește nimic bun“. Dacă păcatul nostru originar se află, scrie poetul, la „primul nostru Crăciun liber pătat de sânge“, cu „procesul și execuția Ceaușeștilor“, societatea și, în particular, lumea literaturii rămân sub un sentiment de vinovăție care a provocat o criză a cuvântului, dublată de o acută criză a instituțiilor culturale (edituri, reviste, difuzare a bunurilor simbolice etc.), „dirijată după vechile metode și transformată într-o nouă formă de cenzură“. Ileana Mălăncioiu reține esența din lecția lui Eminescu: „Un poet mare nu poate să treacă nepăsător pe lângă ce se petrece în țara lui. El spune ce are de spus, indiferent câte riscuri și-ar asuma, nu doar pentru vremea în care trăiește, ci și pentru viitor“.
Pentru un poet care se regăsește în „martiriul nihilist“ al lui Dostoievski și, mai cu seamă, în Cartea lui Iov și într-o surprinzătoare asociere cu sfântul care își duce pielea în spate, pictat în biserica de la Densuș, evocat în niște antologice Conversații cu Marta Petreu, vitală pentru (supra)viețuirea sa este însăși reinventarea poeziei vii, căutând geneza acesteia într-un loc unde „oamenii nu cred că mor, ci că trec în lumea cealaltă“. În acest orizont, nu mai suprinde numărul impresionant al definițiilor poetului și poeziei („expresie a unui mod de viață“; „o căutare înfrigurată a absolutului, care nu poate fi atins niciodată“; „un exercițiu de supraviețuire“; „poezia adevărată este, ca și credința, un fel de moarte a morții și de înviere a vieții“; „Poezia ține în bună parte de tinerețe“ etc.), într-o lume în care scriitorul e categoria socială cea mai săracă și cea mai jecmănită, măcinată de bătăliile dese, acum, în lumea scriitorilor, „mai meschine decât cele de altădată“ și de nervozitatea de a nu putea depăși faza în care „literatura e discutată tot în funcție de dosar sau de hotar“, dosarul de cadre al autorului, „așa cum a fost înainte de 1989“. Într-un climat deceptiv, Ileana Mălăncioiu își oferă alternativa prieteniei literare, a „cultului prieteniei“ solide, cu puțini oameni, dar pentru toată viața: cu Gabriela Melinescu, Alexandru Vona, Lucian Raicu și Sonia Larian, poetul comunică pe un „canal misterios către altceva“. În fața pericolului care pândește cultura, azi („Toată lumea scrie tot ce-i trece prin cap pe rețelele de socializare. Fără să țină cont nici de limba română și de regulile gramaticale, nici de faptul că nu poți spune orice despre oricine (și, în ultimă instanță, chiar despre tine) în numele libertății de expresie“), al doilea reper sigur spre care se întoarce mereu poetul este valoarea literară, fixată prin lecturi pătrunzătoare din Bacovia cel Mare, despre opera căruia lansează ipoteza interesantă a unei relații cu Emil Cioran și E.A.Poe, Botta cel Mare, Marele Mircea Ivănescu, Dostoievski și Lucian Raicu căruia, într-un Discurs la Ierusalim, îi face un portret cuprinzător.
Cele mai importante interviuri din Am reușit să rămîn eu însămi restituie biografia de dinainte de bibliografie. În câteva rânduri, poetul evocă momentul instalării sale în familie, care amintește de Lucian Blaga din Hronicul și cântecul vîrstelor: „M-am născut la 23 ianuarie 1940, eram a doua fată a părinților mei și n-am fost primită cu prea multă bucurie. Fusese așteptat un băiat“; „Nu am fost un copil dorit“, scrie poetul care își regăsește copilăria în „rolul acelui băiat în locul căruia veneam pe lume“. Credința în Dumnezeu (“În copilărie, țineam cu sfințenie toate posturile, deși eram slabă de mi se puteau număra coastele și toată familia mă ruga să renunț. Pentru mine, în Vinerea Patimilor chiar era răstignit Christos, iar în noaptea de Paști chiar învia“) și apartenența la satul natal sunt calea și adevărul călătoriei spre sine însăși. Lipsește din relativ numeroasele fragmente autobiografice pe care Ileana Mălăncioiu le scrie în răspunsurile la întrebările scriitorilor și publiciștilor ceea ce se numește complexul vârstei de aur pentru că satul, copilăria și adolescența nu sunt un spațiu părăsit, pierdut între fantasmele trecutului; nu lipsește, însă, lumina specială a reconstituirii în sentiment, nostalgie, melancolie întrucât legătura cu Godeni este una neîntreruptă; vârsta de aur e, în amintirile Ilenei Mălăncioiu, aspra viață la țară, iar fantasticul de aici („Lumea satului meu era fabuloasă doar dacă vedeai fantasticul banalității din ea“) se transferă în poezia căreia Eugen Negrici îi atribuia, altădată, „chemarea obsesivă a unui tărâm straniu“, a celeilalte lumi, în nălucirea și inițierea într-o realitate secundă, a simbolurilor provenind din orizontul mito-poetic; de satul din poezia Ilenei Mălăncioiu, cititorul se poate apropia printr-o lectură în felul criticii arhetipale, într-un univers purtând, deopotrivă, semnele unui substrat păgân și reperele sigure ale cultului creștin: „În casa în care m-am născut, nu existau alte cărți decât Biblia și Viețile sfinților. Așa că am citit din ele de la vârsta la care am învățat alfabetul“, își amintește poetul. Acolo, în Godeni, Ileana Mălăncioiu (re)descoperă sensul vieții pe care îl dă simpla bucurie de a trăi; alături de Aurel State, de exemplu, „Prietenul meu Prizonierul“.
Interviurile și însemnările din Am reușit să rămîn eu însămi dau mărturie despre o dramatică și niciodată încheiată căutare a unui centru structural, despre sinea unuia dintre poeții emblematici ai literaturii noastre contemporane.