Recentul câștigător al premiilor acordate de către Uniunea Scriitorilor și revista „Observator cultural“ la secțiunea de proză, Adrian G. Romila oferă prin Acasă, departe, volumul său de referință. Cu siguranță că nu sunt de evitat contribuțiile anterioare scrierii acestui roman; Romila este un eseist exersat, cât și un foarte atent antropolog cultural, iar aceste valențe radiază atât în celelalte romane, cât și în volumele de proză scurtă de până în acest moment.
Acasă, departe este format din trei secvențe al căror numitor comun nu este oferit numai de ipostazierea a trei identități textuale – protagoniștii secvențelor narative propuse, ce poartă ca semnătură onomastică însuși numele autorului. Deși este un aspect de o vizibilitate centrală în compoziția romanului, amintind de tripticul Sandu conceput de Anton Holban, vasele comunicante dintre cele trei secțiuni, în aparență legate doar de acest criteriu formal cu tentă autobiografică, au legături ce trebuie sondate la o mai mare adâncime. Să punem puțin reflectorul pe câteva detalii din culise.
Prima parte a romanului este o alegorie levantină, bine echilibrată ca ritm al susținerii narative, în care se întrepătrund direcții din câteva nume de referință în ceea ce privește imaginarul propus. Cu siguranță că Bolintineanu este exploatat, atât prin tonurile din Manoil și Elena (în special în scrisoarea lui Giorgio Romila, tatăl lui Adrian, prin care îi solicită întoarcerea în țară), dar mai ales prin poemul epic Conrad, ce atinge un punct tangent cu imaginarul corsăresc utilizat. Sadoveanu nu este nici el omis pentru construcțiile cu caracter istoric, iar scenele de ambuscadă în care cad protagonistul, alături de slujitorul tatălui său, Miran Lipa, întinse de Crihala Chioru’, bandit convertit în om de încredere al lui Vodă, amintesc de secvențe ce pot fi recunoscute în Frații Jderi (mai precis, complotul în care este prins Alexăndrel Vodă, alături de Ionuț Jder). Levantul lui Mircea Cărtărescu, pe lângă certă sursă de inspirație pentru conturarea tipologiilor personajelor, este instrumentat cu precădere în alcătuirea acțiunii (ca pondere aproape egală fiind folosit clasicul roman al lui Radu Tudoran, Toate pânzele sus, a cărui revizualizare este mai mult decât bine- venită). Adrian Romila, militar în marina franceză, este prins într-o acțiune diplomatică a grupării pașoptiste pe vasul Marița (primul vas construit pe teritoriul țărilor valahe), drept căpitan secund. Planul este contramandat de către Crihala Chioru’, ajutat de Bilibas, temutul pirat al pontului Euxin (fidelă încarnare a lui Iaurta), Marița ajungând să fie scufundată, Adrian Romila găsindu-și sfârșitul alături de restul echipajului.
Peninsula, cea de-a doua parte a romanului, puțin inegală ca realizare, este un jurnal ținut de către Adrian Romila, de această dată portretizat în imediata realitate contemporană drept fost universitar constănțean, dat afară de la catedră, în urma unei înscenări a presei de scandal, aflat într-o continuă cădere, ajungând să locuiască pe o mică ambarcațiune din portul Tomis, deținută de un fost comandor al marinei, Anton. Jurnalul este adresat unei anume Pocahontas, figură idealizată, a cărei identitate va fi clarificată în epilogul final, devenind o fațetă suplimentară a identității livrești. De aici, în expunerea narativă intervin anumite intermezzo-uri sentimentale, jucând un patetism al intimității de cuplu, ce stau în picioare, potențând textul. Ceea ce reprezintă din punctul meu de vedere o sincopă în afișajul epic este acea retorică academică destul de perimată a fostului universitar, desprinsă din manualele de teorie literară. Este camuflată în caracterul reflexiv al jurnalului, însă minusul stilistic provine din nota frapantă de artificial în maniera discursivă. În schimb, felul în care Romila reușește să formuleze variațiuni ale formulei jurnalului este o realizare notabilă. Prins în războiul companiilor de scufundări conduse de Arcadie Spînu și Mihu Costin (nume preluate direct din Toatele pânzele sus, resursa emblematică a autorului), fostului profesor i se aduce la cunoștință, după ce i se solicită să scrie povestea Mariței în scopuri publicitare, că pe lângă jurnalul oficial de bord mai există un jurnal necunoscut, redactat în limba franceză. În acest fel, prima parte a romanului devine tocmai jurnalul de bord necunoscut de la bordul Mariței, care este subordonată jurnalului realizat în clasică manieră extimă. În acest fel, și partea a treia, portretizându-l pe Ovidiu relegat în Tomis, devine un jurnal, unul de exil, iar ipoteza poate fi validată de ultimul citat al lui Hadrian, care este dezvăluit în notele biografice ca făcând parte din Memoriile lui Hadrian, celebrul roman confesiv al lui Marguerite Yourcenar, structurând astfel, gradual, același proces de conștiință, printr-o serie de dedublări sub contexte istorice diferite.
Se pot extrage multe paralelisme incitante din permutarea acestor micronarațiuni ale ratării. Fiecare decădere este sinonimă cu spațiul litoral, având o aspirație idealizată permanent către un spațiu exterior. Fiecare spațialitate este dublată, la rândul ei, de către o proiecție erotică, în care notele de o brută carnalitate sunt combinate cu episoade de un sentimentalism naiv și tandru. Deși suntem puși în fața a trei scenarii din realități istorice diferite, stilul lui Romila rămâne unitar, schimbând mici accente specifice; e o mișcare inteligentă, care conferă nu doar un echilibru textual atent susținut. Întoarcerea acasă este angrenată în virtualități diferite, care devin niște măști ale unui chip comun, cu multiple fețe recompuse din minuțioase acumulări livrești, ce face din Acasă,departe un roman ce merită toată atenția.