Nu pare să se întîmple mare lucru în povestirile lui Bogdan Răileanu, din volumul Picioare de lotus, deși ai senzația, citind, că se întîmplă lucruri de o importanță covîrșitoare. Pe o scară de bloc, în perioada pandemiei de Covid 19, se ard becurile periodic, ceea ce stîrnește lumea, o pune în mișcare. În această agitație de scară de bloc, care trăiește recluziunea socială cu măștile bine fixate pe față, intră în scenă o femeie frumosă, Anelize, pe care toată lumea o bănuie că face videochat, altfel nu s-ar justifica ținuta elegantă, cu haine scumpe și Mercedes în parcare. Mai mult, naratorul îi simte „impulsul electric“ la o întîlnire pe scară, cînd Anelize îi cere să îi ducă două sacoșe pînă la mașină, iar pe banchetă descoperă că femeia citește Idiotul de Dostoievski. Această descoperire îi schimbă total perspectiva asupra celor din jur, îi judecă pe toți prin apropierea de scriitorul rus (Variabila Dostoievski). În altă povestire, Ziua cuplurilor înotătoare, un bărbat trăiește limitele singurătății și a „inutilității de sine“, la o piscină, care oferă hidromasaj și jacuzzi unor oameni care deși știu că vor muri, se comportă de parcă acest lucru nu i-ar deranja prea tare. Naratorul citește Bolaño, în acest timp, senzația este că atmosfera din carte, una crepusculară, se transferă în realitatea imediată: „Nu știu dacă am înțeles textele lui vreodată, dar îmi plăcea să le citesc“. Așa cum oamenii, în general, nu înțeleg nimic din sensul vieții, dar le place să trăiască. În Pe plaja Tarifa, doi români, Toni și Jorj, unul rezident și lucrător în Spania, celălalt aflat doar în vizită la Tarifa, își trăiesc viețile neînsemnate cu plictisul oamenilor care se hrănesc fiecare din neputințele celuilalt: „Au descoperit niște fosile de balene preistorice în deșert în Africa, spuse Jorj, mă gîndeam să mergem împreună. E altfel cînd sunt cu cineva. Știi ce zic? Dacă mă duc io singur e ca și cînd n-aș fi fost.“ În Lucruri pe care le facem în gînd, secvențele erotice, compulsive, se petrec între scene din proza lui Jonathan Franzen și cîteva versuri din poezia lui Dan Sociu (care mai apare și în povestirea Abatorul literar: „poet român care s-a mutat înapoi în Botoșani, ca și cum s-ar fi înmormîntat acolo, ca și cum ar fi cedat locul lui de poet de la București altcuiva“). Într-o familie apare Iisus Hristos (în povestirea El Niño), care se insinuează în intimitatea casei firesc, subordonează viața tuturor: „Spre seară au intrat cu toții în casă obosiți, iar Sandra a întins pe hol sub tabloul cu Hipostazie o saltea și a pus așternuturi curate. Mihai i-a dat lui Iisus un tricou Levi’s și o pereche de pantaloni scurți și s-au culcat înainte de ora zece seara, așa cum era programul zilnic al lui Vania. Când s-au trezit de dimineață, Iisus nu mai era. Poetul Mihail Noapteș (în povestirea Cum să nu mori repede) își cumpără pian, din moștenirea primită după moartea tatălui, deși nimeni din casă nu știa să cînte (Hoarder), iar în altă povestire moștenirea din familie, de la o generație la alta, este un tablou cu Ceaușescu: „Vreau să-l păstrez, a zis mătușa, măcar atît să-mi rămână și mie de la mama. Ceaușescu.“ În Abatorul literar, un scriitor de povestiri din capitală își lansează la Cluj un volum, ineditul situației fiind acela că sala de lectură este într-un fost abator bine cosmetizat, iar lectura publică este urmată de un concert de manele, fapt care asigură public evenimentului literar. În Deus ex machina, un pictor își alege modelele pentru „naturi moarte“, chiar de la morga unui spital, loc în care, la un moment dat, dă peste cadavrul Ninei Iliescu, soția lui Ion Iliescu, fostul președinte, iar suspectul în cazul decesului este chiar soțul ei.
Derizoriul capătă chip și importanță în prozele lui Bogdan Răileanu, autorul mizează mult pe atmosferă, amănuntele insolite creează un climat de așteptare și neliniște, ca o scenă populată de o faună misterioasă, dezvăluită cu un fascicul de lumină care nu bruschează ochiul privitorului, dar îl provoacă. Umorul se confundă cu absurdul în multe texte și în multe situații. Dialogul dintre Mihai și Iisus, care intrase nepoftit în casă, de exemplu, este savuros: „–Și de unde știu eu că tu ești chiar Iisus? Cum poți să dovedești? spuse Mihai, și Sandra zîmbi confuză înțelegînd că sosirea ei întrerupsese o conversație. –Păi, asta e faza, spuse Iisus, că nu am cum. Trebuie să crezi.“ Recursul la celebra teză biblică, „crede și nu cerceta“ este străvezie. Ca în proza caracterizată ca minimalistă din ultimele decenii, proza lui Bogdan Răileanu, ca și a altor colegi de generație, mizează pe puterea subtextului, a fragmentarismului, a aluziei care se substituie comunicării directe. Adeseori, textele tind să fie dense și poetice, concentrîndu-se pe nuanțele și sunetele cuvintelor la fel de mult ca pe sensurile lor. Acest lucru contribuie la crearea unei texturi narative care este atît vizuală, cît și auditivă. Un aer „de Charles Bukowski“ plutește peste proza lui Bogdan Răileanu, fără să o influențeze decisiv.