Toleranța etnică și limbajul

De regulă, toleranța implică ideea că unele „lipsuri“ ori „defecte“ ale celuilalt pot fi trecute cu vederea atunci când meritele și calitățile sale sunt considerate a fi mai importante decât neajunsurile în cauză. Ca punct de plecare, raportându-mă la toleranța etnică manifestată în/prin limbaj, voi aminti un caz (cunoscut întrucâtva) de întrebuințare specială a unui etnonim într-un context cu totul particular. Exemplul este dintr-o epocă demult apusă și trebuie relaționat cu o civilizație aparte, în care erau prețuite anumite înzestrări.

Într-unul dintre magistralele sale discursuri, retorul Isocrate (436-338 î.Hr.) consemnează prin ce se deosebea Atena, ca stat, de alte cetăți. Era vorba, în primul rând, de o formă specială de educație (paideia), de o cultură a discursului îndeosebi și, totodată, de aprecierea de care se bucurau cei care atingeau excelența în oratorie. Pentru Isocrate, comuniunea strict culturală era mai însemnată decât legătura de sânge a unui popor; de aceea, el nu ezita (în Panegiric, §50) să-i numească eleni și pe străinii care beneficiau de acest tip de educație ateniană: „Cetatea noastră, în ceea ce privește filosofia și elocința, s-a situat de multă vreme în fruntea celorlalte cetăți, așa încât discipolii ei au devenit profesorii altora și Atena a făcut ca numele de eleni să fie mai curând un simbol al unei civilizații decât să reprezinte un neam. În felul acesta, numele de eleni se cuvine mai degrabă atribuit celor ce au privilegiul de a se fi împărtășit din darurile culturii elene decât acelora ce sunt de origine eleni…“ (trad. de Andrei Marin; vezi Pagini alese din oratorii greci, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 137-138).

Era acest mod de exprimare o dovadă de mare generozitate din partea bătrânului profesor de retorică, o recunoaștere a (valorii) celuilalt vrednică de mirare pentru acea lume antică. Actul lui Isocrate era, desigur, unul asumat; pesemne că ținea de un soi de program, de un fel de politică. Menținându-mă tot în zona toleranței etnice reflectate în limbaj, voi expune în continuare și un exemplu românesc. De data aceasta, vom avea de-a face cu o situație „literară“, cu un caz extras din literatura artistică și, firește, cu un act de „etichetare“ încredințat de scriitorul român unui personaj.

În 1908, Emil Gârleanu a publicat (la Editura Librăriei Socec & Co. din București) o carte de proză scurtă intitulată 1877. Schițe din război. E un volum de mici dimensiuni (abia trecând de 100 de pagini), conținând doar șapte texte: Santinela, Un viteaz, Palma, Răniții, Prizonierul, Ticălosul și Câteva zile din August 1877. Într-o Notiță critică, M.D. [= Mihail Dragomirescu] constată, printre altele, următoarele: „Povestitorul nostru vede în luptătorii din războiul nostru de independență mai întâi de toate oameni. Cu aceeași largă și pătrunzătoare simpatie, el îmbrățișează și pe luptătorii de sus și pe cei de jos, și pe luptătorii noștri, și pe luptătorii streini, fie că ne sunt prieteni, fie că ne sunt vrășmași.“ (op. cit., p. viii). Observația este una justă, la fel ca și aprecierea că „aceste povestiri au, pe lângă o valoare artistică, o rară valoare morală“ (ibid., p. xiii).

După cum se știe, Em. Gârleanu (1878-1914) nu rememorează cu acest prilej nimic din experiența proprie de combatant, de vreme ce el nici măcar nu era născut când s-a declanșat războiul respectiv. Era însă destul de familiarizat cu mediul cazon, întrucât căpătase o bună parte din instrucție în școlile militare. Care să fie motivul care a condus la scrierea acestor mici narațiuni? Un răspuns ar putea să reiasă dintr-o Dedicație, adresată prietenului său N.D. Giurescu, nimeni altul decât fiul maiorului Dimitrie Giurescu, cel supranumit „viteazul de la Rahova“. Aici Gârleanu încearcă să arate ce anume implică eroismul veritabil: „Căci adevăratul eroism atrage după sine dragostea de oameni, după cum, în aceeași vreme, îndepărtează, cu dezgust, lașitatea.“ Într-adevăr, textele din volum ilustrează o atare convingere.

În acest sens, realmente interesantă și reprezentativă e povestirea Un viteaz, în care este înfățișată o luptă, ce se dă călare, între români și turci. După un timp, românii îi înfrâng pe turci, care, cu efectivele rărite, se retrag. Rămân totuși să lupte în continuare, îndârjiți, doi bașbuzuci – unul tânăr și unul bătrân. În cele din urmă, și cel bătrân alege să scape cu fuga din împrejmuire. Tânărul nu renunță deloc și, mânuind sabia cu pricepere, seamănă moarte și provoacă răni în rândul românilor. La un moment dat, copleșit de numărul călărașilor români, încearcă și el să fugă, dar realizează că nu mai are scăpare. Cu un foc de revolver, își ucide calul. În cădere, animalul îl prinde sub el și-l strivește. Românii sunt uluiți de eroismul junelui turc (de nici douăzeci de ani) și-l privesc admirativ: „Sublocotenentului Ciucă îi veniră lacrămile în ochi; căpitanul făcu un pas să se apropie de viteaz, să-l vadă mai bine; iar trompetul Boangă își apăsă basmaua pe sfârcul urechei ce sângera încă și, privind la mort, apoi la călărași, își scăpă gândul prin vorbe: – Strașnic român, măi băieți, mă!…“ [subl. lui E.G.] (ibid., p. 22).

În considerațiile sale introductive, Mihail Dragomirescu examinează și acest text, remarcând că tânărul turc „este un adevărat viteaz, și mărirea faptei lui șterge toate deosebirile de neam, de sânge și de lege, și ne poruncește admirația fără rezervă“ (ibid., p. ix). Este curios însă că Dragomirescu nu menționează chiar utilizarea neobișnuită a termenului român (în contextul cu pricina) pentru desemnarea unui turc, adică taman pentru a indica anularea acelor diferențe.

Într-o cercetare mai veche, de semantică structurală, punând în evidență conceptul de „semnificat unitar“, am oferit o explicație pentru ceea ce se va fi petrecut în mintea unui astfel de vorbitor (ținând seama de faptul că întâmplarea de mai sus este una perfect verosimilă). Nu reiau acum acea demonstrație extinsă. Este suficient să căutăm în dicționare (de pildă, în DEX ori în MDA) sensurile cuvântului român și să reținem că – dincolo de semnificația „etnică“ (sens de bază) – român mai înseamnă și „creștin ortodox“, și „țăran“ (ca „iobag“), și „bărbat“ (inclusiv „soț“), dar și (nota bene!) „om în general“. Ei bine, tocmai această ultimă semnificație este cea care i se impune trompetului Boangă când își exprimă el fără opreliște gândurile.

În fața unei virtuți ca vitejia (ori curajul sau bărbăția), celelalte semnificații ale cuvântului român se topesc și nu mai contează că cineva este, din punct de vedere etnic, turc, și nu român, că îți este (prin tradiție) dușman, și nu prieten, că este musulman, și nu creștin ortodox… Pentru călărașul nostru uimit, tânărul viteaz turc capătă, într-o străfulgerare involuntară a gândului, dimensiunea omului așa cum trebuie să fie, ca întruchipare a curajului și a demnității.