Amintirea
Îmi aminteam de vremea înțeleaptă
când toți vorbeam mai mult în șoaptă
și-n loc să-ncălecăm pe armăsari
ne frământa dresura de țânțari
eram atâta de naivi în noi
de ne vedea oglinda ca-ntr-un roi
o umbră ne învăluia imens
lipsindu-ne de orice fel de sens
și de-ar fi patrulat pe ceruri nori
ne ocoleau orice candizi fiori
atâtea inimi atârnau în mine
crispate – ca mâncate de rugine –
de nu-mi găseam rândul la respirat
pândeam prostește parcă ferecat
și nu prindeam niciun izvor de soare
băltea difuz… hăul creștea mai mare…
ce teroare, vai, prin dormitoare
cu țevile lor reci și prea dungate
ne încălzeam la gânduri de dreptate
dar gerul iernii năvălea și-n ele
vuiau siberii scrâșnet de măsele
iar prin dulapuri ce-și plezneau și fibra
haine cam roase sucombau cu stiva
căci viața ni se ascundea sub dune
și fără mari speranțe venea mâine
trăiam într-o fantasmă arbitrară
ce nu știa de primăvară, vară
n-aveam nici Mega Markt și nici Auchan
dar când și când vedeam câte-un oșan
cum se îmbarcă-n trenul mohorât
luându-și lumea-n cap că-i prea urât
și nu mai poți trăi la vatra ta
era ca o alegorie tot mai rea
pe câmp băbuțe ce adulmecau un grâu
nemaifăcut cules rapid… ce râu
de cereale siderale
pleca în trenuri seci… și minerale
ni se scurgeau prin trupuri
din ce în ce în tot mai mici calupuri
părea că ne vor suge ca pe-o prună
schimbată în horincă din cea bună
eram atât de tineri și de stranii
că nu ne mai vedeam deloc nici banii
și nu știam nici cum vor trece anii
cu noi înmormântați prin câte-o gară
privind în jos gândind c-am merge-afară
prin locuri demne de un trai ca lumea
numai că totul îmi părea ca gluma
ce-i fără de surâs și de substanță
doar Franța îmi părea că e o Franță
pe care-un arhitect dintr-un carton
o construise ca pe-un hexagon
ce producea efecte în cultură
și nu lăsa în urmă nicio zgură
pe geamul meu se aprindeau funingini
vedeam în jur cam peste tot doar pricini
la nunți tăceam cu nasu-n farfurie
ședeam și petreceam printre sicrie
și chiar mireasa cu burta la gură
juca un dans macabru-n bătătură
pândită de doi zbiri ca să nu piardă
pe bebeluș și șeful să nu-i ardă
la avansări, salarii ori foloase
priviri piezișe, caractere joase
n-aveam pe-atunci copii (aveam deja?)
mi-era cam groază de ce-i aștepta
o mare un ocean o plajă scundă
un câmp un deal un munte jos sub undă
o șansă nenorocul pendularea
atâta osteneală și cărarea
cu dus fără întors acas’ vreodată
te uiți ’napoi și gata-i, inundată
aveam să văd doar drumuri destupate
să le regret pe cele înfundate
să-mi pese cu mult har de-i sinilie
realitatea de pe năsălie
să cuget că a fi, de bună seamă,
e-o ciorbă lungă sau mai mult o zeamă
fără nimic prin ea, ci doar cu oase
dar și acelea mult prea roase
muream de tânăr după comedie
dar nimerisem într-o tragedie
sau poate mă-nșelam, era totuna
cum se confundă Selena cu Luna
așa-i când dai mereu de sinonime
deși tu te ferești de alte crime
mai sângeroase și mai buclucașe
cu aere exotice incașe
nu de maidan, de cartier, de nișă
cu aer de fake news și de pastișă
cătai prin așternuturi în trecuturi
urme de prinți, balauri, spade, scuturi
găseai în asta, Doamne, un refugiu
și pretindeai că nu-i un subterfugiu
că te distrezi că viața nu-i nasoală
deși mai toți eram în pielea goală
visând doar la costume tip Armani
pe care-acum le poartă toți golanii
n-ar fi stricat un pic de demnitate
dar vai ce-nghesuială la dat coate
mă străduisem mult la facultate
să știu și să mă pun și eu pe roate
dar orice-ai fi făcut era mareea
cea care te surpa în odiseea
legându-te de vreun catarg tiranic
de te trezeai pe câmp cu un mecanic
lângă tractoare și combine goale
de orice sens în vana-ți cercetare
și droaia de copii aduși la muncă
c-așa zicea Partidul – uite-o juncă
ce costelivă și nițel sfioasă
mai că-ți venea să ți-o așezi la masă
iar inginerii se purtau cu pruncii
ca și cu sclavi ce nu dau curs poruncii
vedeam pe dealuri indolenți soldații
cu tunici în dezordine ca frații
hălăduind înfometați ca naiba
și ignorând să își cam facă treaba
acele timpuri sunt din nou acasă
în sufletul meu pus pe masă
în timp ce trupul zace-n perini, moale,
gândind înmărmurit la izolare
am evadat din clipă-n altă parte
sătul de-atâta răscitit din carte
mă dor și ochii nu prea am speranță
că în lumina verii e substanță
să înviem cu toții-aici și-aiurea
uitând covidul, renunțând la zgura
care ne împietrește și suprimă
strivind în inimi mai tot ce le-animă
făcând din noi viermi de apartamente
mimând zile și nopți inconsistente
din viețile aprinse ce ne fierb
mă doare prin speranță câte-un nerv
de nu știu cum voi fi la dimineață
respir cu grijă parc-aș roade-o ață
interminabilă fără de nod
stau suspendat în mine pe un pod
unde nu bâzâie nicio albină
fac poezie fără nicio rimă
și mor sau sunt aievea – e tot aia
căci simt cum vine să mă ia chiar gaia
nu că m-aș teme chiar așa de moarte
dar mă gândeam să-mi fac un rost în arte
(fragment din epopeea (C)ovidiada)