Thomas Schlesser a fost de curând în România. El și cartea sa – Ochii Monei (traducere excelentă în limba română de Daniel Nicolescu, la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“) – au fost vedetele incontestabile de la Târgul de Carte Bookfest.
Thomas Schlesser este istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la École Polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă. S-a născut la Paris, în 1977. După studii de istoria artei la Haute École d’Études en Sciences Sociales, încheiate în 2006 cu o teză despre opera lui Gustave Courbet, devine profesor și participă la elaborarea unor volume colective, semnând, în același timp, numeroase volume de istorie a artei, între care Une histoire indécente du nu féminin (2010), Cent enigmes de la peinture: la beauté (2010), L’art face à la censure (2011), Faire rêver: De l’art des Lumières au cauchemar publicitaire (2019), Anna-Eva Bergman – Vies lumineuses (2022). În 2017, l’Académie de Beaux-Arts îi acordă Premiul Bernier pentru eseul L’univers sans l’homme (2016). În 2014, devine directorul Fundației Hartung-Bergman, care administrează operele artiștilor Hans Hartung și Anna-Eva Bergman. În prezent, este profesor la École Polytechnique. În 2003, Thomas Schlesser publică primul lui roman, La vierge maculée, iar în 2024 vede lumina tiparului Ochii Monei (Les yeux de Mona), fenomen internațional, în curs de apariție în 60 de țări. (Editura Humanitas Fiction)
Succes uriaș
Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos. Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg –, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea ei intrinsecă și lecția de filosofie pe care o emană. Contemplând capodopere, fetița va înțelege, de asemenea, ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant. (Editura Humanitas Fiction)
Cristian Pătrășconiu: Mona, protagonista romanului dumneavoastră, este în pericol să orbească într-un an. De ce ați ales tocmai acest interval de un an? E drept să nu mai ai decât un an pentru a savura frumusețea lumii?
Thomas Schlesser: De fapt, dacă am ales un an, a fost pentru a da o unitate de timp la fel cum există și o unitate de loc (Parisul). Dacă vreți, am vrut cumva să mă apropii de normele și cadențele unei tragedii antice, care are deopotrivă unitate de timp și de spațiu. Această condensare conferă o mai mare urgență, o tensiune, o impresie de pericol iminent, și așa a apărut ideea de a mă limita la un an – prin urmare, 52 de săptămâni, deci 52 de opere de artă.
Mona există? Altfel spus, cum v-ați întâlnit ca scriitor (cu) personajul?
Cartea aceasta nu are, de fapt, nimic autobiografic. Dar am recurs în ea la senzațiile și sentimentele mele din copilărie. Am pus mult din mine în Mona. Este mult din ceea ce am trăit la școală sau în familie. Nu sunt neapărat experiențele mele, sunt mai degrabă senzațiile trăite. În plus, am avut norocul să fiu înconjurat de modele reale, mai ales nepotul și nepoata mea, pe care îi iubesc foarte mult, care, evident, la un moment dat, au avut zece ani. Acum sunt mari, dar mi-au servit ambii un pic drept model pentru Mona. Însă în cea mai mare parte Mona este invenția mea.
Mona este doar o invenție sau poate că a devenit mai mult de atât? Ca o paradigmă, de exemplu…
Categoric. Mona este inven – tată, desigur, dar, dacă e să fie ceva paradigmatic, atunci, în intenția mea, ea reprezintă copilul ideal. Pentru că Mona este deopo – trivă inteligentă, nostimă, curioasă, simpatică – vorbim așadar de o pa – radigmă a copilului așa cum își doresc părinții să fie. Și, evident, romanul caută să creeze un contrast între această fetiță ideală, așa cum o visează părinții, și coșmarul care ar putea să o înghită, dacă însă aceasta rămâne de descoperit la finalul cărții, ea va orbi.
Ați lucrat zece ani la acest roman, iar Mona are zece ani. E o coincidență?
Ce întrebare bună! Voi răspunde în două etape, în două trepte. Mai întâi, trebuie să explic de ce scrierea romanului mi-a luat zece ani. A durat zece ani pentru că, în paralel, am mai scris alte cărți: două lucrări eseistice și o biografie, deci nu m-am dedicat timp de zece ani, exclusiv acestui roman, ci am mai dus la bun sfârșit și alte lucrări academice. Mai trebuie spus că uneori mă opream complet din lucrul la roman, apoi reveneam pentru mai mult timp la el. În special, în perioada de izolare impusă de COVID, m-am dedicat mai mult și mai susținut romanului. Acesta este primul nivel al răspunsului meu. Acum să ne ocupăm de coincidența între vârsta Monei și anii pe care i-am petrecut scriind povestea ei. Mi-am dat seama de ea ulterior și mi-am zis: E incredibil, Mona a crescut zece ani în mintea mea și acum, iată, are zece ani ea însăși, la fel cum are și în roman! De parcă ar fi căpătat autonomie, de parcă ar fi existat în sine! Însă, da, trebuie să fiu sincer: este o coincidență. Dar eu cred mult în inconștient și subconștient, așa că prefer să spun că e mai degrabă o convergență decât o coincidență.
Este Mona, într-un fel, copilul dumneavoastră? A existat un moment declanșator pentru apariția Monei?
Din nefericire, în 2013, când am început să scriu romanul, îmi doream copii, dar în viața mea personală a apărut o problemă și nu mi-am putut vedea dorința îndeplinită. Așa că Mona este, într-o oarecare măsură, copilul meu imaginar. Un copil visat, idealizat; trebuie să recunosc că am petrecut atât de mult timp, și încă mai petrec atât de mult în compania ei, încât uneori este mai reală decât oamenii în carne și oase. Prin urmare și pe scurt: da, ea e și copilul meu.
De ce ați ales numele Mona? Cea mai celebră asociere este cu Mona Lisa…
Trebuie să vă povestec ceva. La început, când am scris primele zece pagini, o chema Anna. Dar numele nu mă mulțumea completamente, așa că am trecut la Mona. Sigur că asta duce cu gândul la Mona Lisa, dar nu acesta a fost motivul schimbării. Motivul e că, în franceză, se vorbește de termenul de „monadă“…
Da, cunosc. Am studiat filosofia. Termenul este folosit de Leibniz și de alți filosofi.
Exact. Am pornit de la noțiunea filosofică de „monadă“. Am vrut așadar ca Mona să fie o monadă, un mic univers, o lume completă.
Cu ocazia lansării cărții dumneavoastră la București, de la Târgul de Carte de vară – și, de fapt, nu doar cu această ocazie – ați spus că Mona este „copilul ideal“. În ce fel este un copil care riscă să își piardă vederea așa – ideal?
Mona este ideală prin caracte – rul ei. E glumeață, simpatică, plină de afecțiune, inteligentă, energică – aceste trăsături o fac ideală. Și toc – mai de aceea orbirea care o amenință reprezintă contrariul, partea obscură, întunecată. Dacă e să reflectăm mai mult asupra observației dumneavoastră, dacă orbirea poate fi o parte a acestui aspect ideal, trebuie spus că absența văzului ne orientează spre viața interioară, spre spirit și spiritualitate, poate chiar spre suflet. Așa că, dacă adoptăm această perspectivă, atunci acesta ar putea fi un aspect pozitiv al orbirii. Dar cred că ar fi simplist, și poate chiar ofensator pentru persoanele fără vedere, să spunem că orbirea are o componentă ideală.
De ce ați dedicat romanul tuturor bunicilor din lume?
Fac parte dintr-o generație care a avut norocul să-și cunoască bine bunicii. În trecut, când oamenii nu atingeau o vârstă înaintată, copiii nu creșteau avându-i multă vreme alături pe bunici. În ceea ce mă privește, bunica mea maternă a murit când eu aveam 35 de ani, și bunica mea paternă, de asemenea, așa că am avut șansa să le cunosc foarte bine. E o generație cu care am crescut și pe care am adorat-o. Pe bunicul matern nu l-am cunoscut deloc, iar cel patern a murit când eu aveam doar opt ani. Mi-am cunoscut în schimb foarte bine bunicile, străun – chiul, strămătușa, și i-am iubit foarte mult. I-am iubit pentru că, deși am fost crescut de părinți iubitori, cu care mă înțelegeam bine, între noi exista mereu o tensiune, un fel de presiune reciprocă. Părinții îți vor spune mereu: „Fă-ți temele!“, „Treci la duș!“, „Nu-i voie“, „Încetează odată!“, „E ora de culcare“. La rândul lor, și copiii au așteptări și întrebări: „Eu de ce nu sunt ca fratele meu?“, „Nu vreau să fac asta“, „Vreau desertul acum“. Și tot așa. Bunicii sunt mai indulgenți, mai răbdători, mai împăciuitori. Cu ei te joci mai mult și ești mai liber. Timpul se oprește în loc cumva cu ei. Iar bunicii mei au fost formidabili și de aceea cred că bunicii joacă un rol esențial în dezvoltarea unui copil.
Este Dadé, bunicul Monei, un bunic ideal? Noi, aici, în România avem un proverb care sună cam așa: Cine n-are bătrâni, să-și cumpere.
Ce proverb potrivit! Adorabil! În primul rând, trebuie să spun că porecla Dadé este cea a bunicului meu patern, dar, în rest, cei doi bunici, cel real și cel din carte, Henry, nu au nimic în comun. În al doilea rând, Henry este inspirat dintr-un personaj real, pe care însă nu l-am cunoscut. Este vorba despre un istoric elvețian – îl puteți găsi pe youtube – Henri Guillemin. De aceea pe bunicul din carte îl cheamă Henry Vuillemin. Henri Guillemin a fost un istoric erudit și carismatic, dar Dadé are și o componentă ideală, la rândul lui. El este în același timp tenebros, auster și afectuos, minunat și generos în prezența Monei.
Cum sunt ochii și privirea Monei după cele 52 de săptămâni?
Nu o să dezvălui cum se termină cartea, pentru a nu le strica cititorilor plăcerea. Finalul este clar – cititorii vor afla dacă Mona orbește sau nu.
Chiar vă rog să nu o faceți!
Ok. Dar ce pot spune este că în roman Mona are și un ochi interior, și ochi care privesc spre exterior, și aceasta aduce cu sine o libertate nelimitată. Mona este o întruchipare a libertății. La fel ca Henry. Henry este o persoană care, deși are o privire clasică, nu își întoarce ochii de la nimic. Chiar și la optzeci de ani, e mereu gata să descopere și să învețe. Iar în cazul Monei este același lucru. Mona are o privire nelimitată, generoasă, liberă.
Oare nu am putea privi povestea Monei ca pe o parabolă despre lumea de azi, care pare să orbească treptat? Imaginile sunt tot mai numeroase, iar orbirea crește și ea tot mai mult. Orbirea minții, la ea mă refer mai ales.
Îmi place foarte mult ideea aceasta. Mă bucur că propuneți această interpretare generală asupra lumii și îi subscriu. Sigur că, atunci când scriam, aveam în minte diferite metafore, nu neapărat pe aceasta, dar e limpede că acest roman trimite la multe dintre aspectele problematice ale lumii contemporane, și m-aș bucura tare dacă prin lectura lui i-aș face pe cititori mai conștienți de aceste aspecte.
De fapt, întrebarea este: trăim un declin al esteticului, al educației, al educației etice?
Am aici nu unul, ci două răspunsuri. Mai întâi, nu cred în ideea unui declin estetic. Cred că în acest domeniu există multe voci noi, foarte interesante. O să vă dau un exemplu: în domeniul digital, în domeniul jocurilor video, se întâmplă lucruri extraordinare. Dar, ca toată lumea, și eu sunt deranjat de multe lucruri. Îmi displace mult urbanizarea anarhică, așa cum este ea astăzi, îmi displace distrugerea naturii, vandalismul – nu îmi plac graffiti-urile care sunt omniprezente astăzi – nu sunt genul meu. Dar nu aș spune că asistăm la un declin estetic. Acesta e primul element al răspunsului meu.
Al doilea element: Mă întrebați dacă există o verticalitate. Cartea mea este și o școală de artă în aer liber. În franceză am spune „école buissonnière“. Ce vrea să însemne asta? „École buissonnière“ este o școală unde nu intri la ore, e un joc de cuvinte pentru școala în care mergi în grădină, în natură, mai degrabă decât la școală. Nu avem deci de-a face cu verticalitatea sistemului de învățământ. Mona și Henry merg să privească operele de artă de aici ca prieteni și complici, relația lor nu este cea între un elev și un profesor.
Este Ochii Monei un roman despre artă sau mai degrabă despre viață? Este o inițiere în artă sau are un scop mai larg, filosofic, vorbind despre sensul vieții?
Întrebarea aceasta este una esențială. Pentru mine Ochii Monei e un roman al inițierii, un roman al formării, nu este o simplă carte de istorie a artei. Este un roman al inițierii în viață cu ajutorul disciplinei istoriei artei. Aceasta este esența cărții. Sigur că îmi doresc să ofere mai multe elemente de istoria artei, dar ideea centrală este totuși depășirea nivelului de istorie a artei pentru a vorbi despre inițierea în viață.
Prin urmare, romanul dumneavoastră este o carte a inițierii, una în care bunicul este maestrul, iar Mona, discipolul. Ochii Monei este și o mare poveste despre transmiterea cunoștințelor, despre felul în care educăm.
Da, ceea ce este foarte important: este o transmitere, dar este una orizontală, de la egal la egal între Mona și Henry. Sigur că Henry, la 80 de ani, are mai multă experiență, mai multe cunoștințe, dar întotdeauna o ia pe Mona în serios. De altfel, și el învață de la Mona! Deci transmiterea – în viziunea mea – se produce în ambele sensuri. Nepoata învață de la bunic, dar și bunicul învață de la nepoată.
Când ați deschis dumneavoastră ochii către artă? Pentru că nu deschidem ochii toți în același timp asupra aceluiași lucru.
Destul de târziu. Familia mea în care am crescut nu era foarte interesată de artele vizuale. Așadar, nu am fost sensibilizat, interesat de artă. Prima oară când am fost impresionat – sau mai degrabă interesat, intrigat – de o operă de artă aveam 18 ani. Deci nu în copilărie sau în adolescență, ci mai târziu. Mă aflam într-un muzeu, unde fusesem obligat să merg, mi s-a cerut să fac asta, și am dat de un tablou semnat de Gustave Courbet, un artist căruia, mai târziu, i-am dedicat multe ore de studiu și pagini, și am simțit interes, dar nu pot să spun că am fost cucerit pe loc sau că am avut o revelație. Ce vreau să spun cu asta este că poți ajunge să apreciezi arta târziu în viață, există multe feluri de a privi arta, și uneori lucrurile se petrec treptat. Și sper ca Ochii Monei să ofere o poartă de intrare în universul artei.
Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să privești o lucrare artistică?
Să privești o operă de artă, pentru mine înseamnă întotdeauna să privești dincolo de ea, să te întrebi ce îți oferă ție personal și, în același timp, ce spune ea despre lume, despre viață. Opera de artă nu este niciodată doar un obiect artistic, estetic, este întotdeauna și o materializare intuitivă a unei importante lecții de viață. Este gândire în formă sensibilă, care vrea să se exprime, care vrea să spună ceva. Ne ațintim nu doar ochii asupra ei, ci și spiritul.
Ar fi putut Brâncuși să lipsească din roman?
Exclus! Pentru mine Brâncuși nu e doar un sculptor, printre alții, este sculptorul formei abstracte. Un sculptor extraordinar, fără rival. În carte am vorbit despre Pasărea în spațiu, care este o lucrare absolut genială, cu o istorie extraordinară, o sculptură absolut sublimă. Mai mult, Brâncuși a avut și un destin incredibil. Iar în capitolul dedicat lui Brâncuși, Mona crește, pentru că lecția Păsării în spațiu este „Ridică privirea!“, și dacă ești atent, personajul care o formulează este Mona, iar nu bunicul. Brâncuși reprezintă momentul acestei răsturnări în raportul dintre bunic și nepoată. Chiar acum, când vorbim, Brâncuși face obiectul unei mari retrospective la Centre Pompidou, o expoziție care se bucură de un imens succes, ceea ce demonstrează că el este, într-adevăr, unul dintre cei mai mari sculptori din secolul XX, dacă nu chiar din întreaga istorie a artei.
Unde se află frumusețea? În lumină, sau în întuneric? Sau nu există o disjuncție? Este o conjuncție?
Frumusețea este pretutindeni. Și în lumină și în întuneric. Este pretutindeni. În Ochii Monei, frumusețea se află adesea în clarobscur, acolo unde lumina și umbra se întrepătrund. În fond, noi înșine clipim mereu, aducem deci un pic de umbră în lumină, așa că purtăm mereu frumusețea în privire.
Ați afirmat că arta este cel mai bun mijloc de înțelegere a tot ceea ce nu este artă, a tot ce este dincolo de artă. De ce ați făcut această afirmație?
Da. O operă de artă are, în primul rând, o calitate poetică. Folosesc termenul „poetic“ în sensul său strict, de transformare, de metamorfoză. Iar lumea noastră este mereu în schimbare. Noi ne schimbăm, tot ce ne înconjoară se schimbă tot timpul. Arta ne poate face să înțelegem această schimbare. Adesea, arta înseamnă intuiție. Intuiția este cea care ne permite să ajungem din punctul A în punctul B instantaneu, vorbim aici de un fel de rapiditate, de ceva care ne permite să ajungem mai repede decât ne-ar permite-o intelectul. Arta este astfel cea care ne permite să ne mișcăm iute în viață.
Iată și ultima întrebare. Cu ce ne conectează arta? Cu ceva mai înalt, poate chiar cu Dumnezeu?
Da. Eu am o predispoziție mai degrabă mistică, spirituală, ceea ce nu înseamnă că nu sunt cu picioarele pe pământ. Cred că arta adevărată, arta puternică, este adesea un canal intuitiv către transcendență. Nu e vorba aici doar despre arta sacră. În orice tip de artă există ceva care ne deschide ochii asupra unor forțe mai presus de noi și chiar asupra prezenței celor dispăruți dintre noi. Arta este deci un extraordinar mijloc de conectare cu ceea ce ne depășește.
