O bună parte a literaturii române se referă la o societate care cuprindea o clasă de persoane cu venituri însemnate. Acești posesori de avere își permiteau să aibă slujitori care să înde plinească pentru ei muncile casnice, destul de împovărătoare într-o vreme în care electricitatea, gazul, apa curentă erau inexistente sau constituiau rarități.
Slugile trebuiau să măture, să spele rufe și vase, să gătească, multă vreme pe o plită încălzită cu lemne. Mașinile care să execute aceste corvezi nu existau. Feciorul sau fata în casă aveau în plus obligația de a deschide ușile vizitatorilor, care nu se anunțau prin telefon și să suporte eventual sarcasmele acestora: „Amice, ești idiot?“
Personalul domestic retribuit se compunea din rîndașii cei mai umili, pe care stăpînii nu se sfiau să-i trateze foarte aspru, dar și din persoane mai rafinate: preceptori (Monsieur Charles, inoperant în fața prostiei fiului Coanei Chirița), guvernante (cele din Cronică de familie sînt foarte autentice, se vede că autorul a avut bone în copilărie), șoferi. În Gaițele, Colette Duduleanu, nora Anetei, e jignită că gaița de soacră-sa suspectează că șoferul „lor“, Ernest „al nostru“, ar fura cofeturile de pe coliva Margaretei.
Unii slujitori sînt ținuți doar „de procopseală“, pe casă, masă (discutabilă calitativ) și îmbrăcăminte. Cîrciumarul grec Leonida îi dă micului Panait Istrati un rînd de haine pe an, o zi liberă de Paște și una de Crăciun. De weekend liber nu se pomenea, mai ales la o cîrciumă.
Servitorii boierilor mai rafinați, precum cei ai stăpînilor de La Medeleni, sînt ținuți în puf și au o imagine idilică, precum a negrilor din Pe aripile vîntului, ceea ce azi e de-a dreptul interzis. Mă refer la a proiecta asemenea imagine duioasă. Servitoarele casei, numitele Profira și mai tînăra Anica, sînt cam leneșe și li se iartă multe. Bucătăreasa, „Baba“, e bețivă, dar are o inimă de aur și i se iartă defectele. Anica va cădea în păcat cu șoferul neamț al lui Herr Direktor, fratele stăpînului, și va zămisli un copil blond, acceptat cu mărinimie în casă. În caz de boală, vizitiul e îngrijit de boieri cu toată omenia, se aduce pentru el un doctor de la Iași.
În povestirile lui G. Brăescu, micii burghezi nu se sinchisesc de slugi, dimpotrivă, le rezervă un regim de suspiciune, muncă neobosită și chiar le dau drept culcuș pragul ușii, lucru mai puțin credibil, totuși. E sigur că zicala „boierul deștept nu-și lasă sluga nemîncată“ nu a ajuns pînă la acești îmbogățiți recenți. Și la I. L. Caragiale, servitoarea familiei Georgescu este alintată cu supranumele „dobitoaca“ și este suspectată, pe drept cuvînt probabil, că fură zahăr. Zamfira, subreta țărancă („țeranc împuțit“ – o numește „Fraila“), e surprinsă cu degetul în borcanul de dulceață. Puternic oprimată de familie, plus Fräulein, Zamfira amenință repetat cu plecarea, cerînd „socoteala de la birău“ a simbriei cuvenite, mai mult ca sigur restante.
Dicționarele moderne ne asigură că și termenul Fräulein a devenit insultător în ziua de azi, ca „sexist“. În secolele XIX și XX, familiile aveau însă, fără grijă, cîte o Fräulein, o Miss, o Mademoiselle de import pe post de bonă, subretă, jupîniță peste slugi. Cu aroganța de „țărani îmbogățiți“, gaița Aneta reprobă argumentul că nora ei (fată de „boieri scăpătați“) a crescut cu o „mademoiselle Marie“. „Aia guvernantă? O prăpădită de belgiancă care vă spăla, vă călca, vă gătea şi la bucătărie. Guvernantele mele se puneau de la nouă dimineaţa în corset şi porneau cu fata în landou la parc.“ Cînd se irită, „gaițele“ o numesc și pe Fräulein „slugă“, provocîndu-i acesteia o ieșire nervoasă: „Sluji? Care sluji?“
În mediul cazon, descris destul de pregnant în proza românească, rolul slugilor e jucat de ordonanțe, folosiți de ofițeri discreționar. Povestirile îi prezintă fie ca pe niște persoane asuprite și supuse capriciilor superiorilor și chiar soțiilor acestora, fie ca pe niște țărani vicleni care profită de naivitatea sau neatenția ofițerilor respectivi.
La treburile casnice, profesorii de tipul Domnu Vucea își folosesc elevii. Boierii mai vechi folosesc slugile și chiar țărăncile sau țigăncile de pe moșii ca obiecte sexuale. Copiii rezultați sînt ținuți la curte. Așa rezultă din multe texte în proză, printre care ale lui Radu Rosetti și Gh. Brăescu. În Apus de soare de Barbu Delavrancea, Ștefan cel Mare crește la curte, cu îngăduința doamnei Maria, odrasle din aventuri diferite : Petru Rareș, viitorul domn al Moldovei și Oana (personaj imaginar). Complicația apare cînd Rareș se îndrăgostește de sora sa vitregă, din același domnesc tată, dar înțeleptul voievod rezolvă problema.
Mai tîrziu, cînd familiile nu mai sînt atît de înlesnite, o rudă „așa, mai idioată“ este acceptată în familie ca membru, dar cu sarcini de domesticitate. Așa este Marina, din Enigma Otiliei, o rudă mai bătrînă care îndeplinește în casa lui Moș Costache Giurgiuveanu și a Otiliei funcția de menajeră deși „este cam rudă cu dumnealor“. Ulterior, Moș Costache va aspira la o menajeră mai tînără care-i oferă, se pare, și alte servicii, dar aceasta, o anume Paulina, nu rezistă mult și este alungată violent chiar de titulara Marina. În alt roman al lui G. Călinescu, Bietul Ioanide, latinistul Bonifaciu Hagienuș, rămas văduv, ține o semi-amantă pe post de menajeră, deși casa lui adăpostește și osemintele răposatei soții căreia îi vînduse cavoul. Copiii savantului și ginerele acestuia îl țin din scurt: să nu facă vreo cheltuială excesivă, punîndu-le în pericol viitoarea moștenire. În funcție de relația între Hagienuș și moștenitorii săi, menajera este tolerată, sau dispare oportun, ca să nu alimenteze vreun conflict.
Un caz de rudă ținută pe post de menajeră și infirmieră este Sia, fiica lui Lică Trubadurul din Concert din muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu. Sia este efectiv exploatată de cuplul Lina-Rim, cedează dorințelor erotice ale lui Rim, e alungată de Lina și moare de septicemie dintr-un avort. Este probabil soarta cea mai crudă rezervată unei slujnice într-un mediu care avea pretenții de rafinament. Este renegată practic de propriul ei tată care are vise de parvenire. E drept că Sia nu e o persoană simpatică, dar modul ticălos în care este folosită și practic ucisă de rudele cărora nu le pasă de ea absolut deloc este revoltător.
Pînă și în închisoare, după cum atestă romanul lui Eugen Barbu, Groapa, și Fișele de închisoare a lui lui Geo Bogza există deținuți „boieri“ care impun să fie slugăriți și alții care joacă rolul umil și util al slujitorilor.
Boierii scăpătați din Siliștea-Gumești ai romanelor lui Marin Preda nu au servitori, „ciocoaica“ folosește copii din sat să-i aducă apa necesară și un fel de argat-paznic care se poartă violent cu tinerii țărani. Aceștia, ce-i drept, își pasc vitele în lanurile moșiei. Devotamentul acestui pîndar îl costă scump. Achim Moromete aproape îl omoară în bătaie. Parohul din sat, duhovnicul Catrinei Moromete, are totuși o servitoare ce devine mai tîrziu soția lui Achim Moromete la București.
Spre sfîrșitul perioadei interbelice, servitorii se mai emancipează, se obrăznicesc, precum o servitoare din piesa Florentina, a lui Kirițescu, care nu ezită să-și insulte stăpîna în prezența fiicelor minore ale acesteia. Încă de la „sfârșit de veac“ XIX, boierii sînt sabotați și trădați. Iancu Urmatecu, personajul central al lui Ion Marin Sadoveanu din Sfîrșit de veac în București, este în fond un slujitor parvenit și manipulator, sub aparența slugărniciei și a servirii credincioase a stăpînilor.
Desigur, în comunism, nu se mai permite „exploatarea omului de către om“ și personalul domestic dispare din romane și teatre. De fapt, membrii nomenklaturii aveau personal casnic sau se purtau cu subalternii ca niște boieri cu robii lor. Aceaste lucruri au fost dezvăluite de unii autori, dar abia după Revoluție.
Ponderea slujitorilor în romanele și piesele literaturii noastre este destul de însemnată ca să nu considerăm că ei sînt niște simple elemente de fundal. Chiar dacă „duc tava“, la propriu, își au rolurile lor, mai importante în distribuțiile scenariilor în care apar.