Ajuns la respectabila vârstă de 88 de ani, Ismail Kadare se află în momentul în care este nevoit să refuze orice invitaţie prea îndepărtată de casă, chiar dacă aceasta înseamnă o încununare a reputaţiei sale şi-i oferă toate onorurile datorate unui mare scriitor european. Aşa s-a întâmplat şi cu cele pe care i le-am transmis în numele FILIT, în ultimii ani, pe care scriitorul le-a refuzat politicos motivând vârsta înaintată şi bolile bătrâneţii. L-am întâlnit, în schimb, în primăvara acestui an, la Tirana, în locul în care cei câţiva apropiaţi (care îi administrează opera şi, în ultimii ani, viaţa şi prestigiul) îl aduc în fiecare dimineaţă, la barul Juvenilja, pentru a fi salutat de trecători şi clienţii localului asemenea unui exponat preţios expus în vitrină. Mi s-a părut trist, înstrăinat, plecat departe de lumea aceasta. În cele aproape două ore cât am tăifăsuit cu cei câţiva scriitori din anturajul său, nu a scos decât câteva cuvinte. Am avut impresia că nici nu m-a recunoscut, atât de schimbat l-am găsit. Am făcut câteva poze, pe care am înţeles că le face cu oricine, şi ne-am despărţit, eu, îndurerat de situaţia în care l-am găsit, el, absent, susţinut de subsuori şi ajutat să se urce în maşină. Sic transit gloria mundi, mi-am zis, după care mi-am regretat cuvintele, căci în urma lui rămâne o operă voluminoasă şi importantă, din care numai eu am tradus în limba română peste 30 de volume.
Născut în 1936, la Gjirokastër, un orăşel de munte din sudul Albaniei pe care îl descrie cu nostalgie ori de câte ori are prilejul, a luat contact cu marea literatură universală prin intermediul limbii ruse, la Institutul Gorki, din Moscova, în anii prieteniei albano-sovietice. Prietenie ruptă în anii destalinizării, regimul din Albania rămânând unul profund stalinist până la moartea dictatorului Enver Hogea, în 1985. A fost de multe ori suspectat de liberalism literar şi influenţe burghezo-revizioniste, dar prestigiul internaţional câştigat printr-o operă fabuloasă, tradusă până acum în aproape 50 de limbi, l-a ferit de consecinţele îndepărtării de realismul socialist. Pentru că Ismail Kadare a fost poate singurul scriitor albanez care a reuşit să rupă plasa ideologică a stalinismului albanez şi să răzbată în peisajul marii literaturi europene.
Fragmentul din Povara crucii pe care îl publică acum „România literară“, volum aflat în pregătire la Editura Humanitas, relatează autobiografic cele mai importante momente din cariera autorului, anii 1960-1985, ani de spaime şi de tentative nereuşite de a părăsi Albania, de recunoscute umilinţe şi de revolte înghiţite cu greu. Iar textul acesta este cu atât mai veridic când aflăm că a fost scris „la cald“, imediat după stabilirea familiei Kadare în Franţa, în 1991. (Marius Dobrescu)
PRECIZAREA REDACȚIEI:
O NEFERICITĂ COINCIDENțĂ FACE CA ÎN SĂPTĂMÂNA ÎN CARE AM PROGRAMAT ACEST FRAGMENT DE PROZĂ SĂ VINĂ VESTEA MORȚII MARELUI SCRIITOR
Nici azi nu-mi este clar care dintre prietenii mei (acum erau două grupuri care, în mod independent, se interesau de carte), l-a anunțat pe Ramiz Alia* că aș fi vrut să-l întâlnesc pentru „ceva important“. Întâlnirea a avut loc în biroul lui. Mi-a părut nițeluș distrat. Știa sau nu de ce venisem? Poate simțea și el pericolul? Jocul cu focul, groaza?
Ne cunoșteam de mult și discutasem de câteva ori ca de la om la om, totuși, de data aceasta, i-am vorbit rece și oficial: Deoarece aș vrea să scriu ceva despre ruperea relațiilor Albania-URSS, mi se permite să citesc procesele-verbale ale conferinței de la Moscova?
Pe același ton oficial el mi-a spus că, deoarece acelea erau documente strict secrete, pe care nu le citise nimeni până atunci, aprobarea nu depindea de el. Totuși, o să-mi dea un răspuns peste câteva zile.
Am ieșit de la el dezumflat, dar ușurat, ca omul care iese de la dentist. Uite că a fost mai ușor decât mi-am închipuit. Și răceala lui îmi părea acum minunată. Cu siguranță că prietenii mei exageraseră riscul. Dezinteresul lui R. Alia arăta că ei se pripiseră în legătură cu această carte. Poate că nici nu fusese nevoie de acest sacrificiu. Era de ajuns că nu refuzasem. Cu asta arătam că nu-l uram pe dictator și n-aveam de gând să scriu ceva împotriva lui.
Treptat, ajungeam la concluzia că povestea s-a încheiat. Fusese o probă, un test, nimic altceva. Nu știusem că există și asemenea teste.
Ca să respect regulile jocului, dar mai mult împins de curiozitate, am trimis la Arhivele Partidului cererea de a vedea dosarul strict secret. Aprobarea mi s-a dat peste câteva zile și, într-o dimineață, iată-mă într-una dintre încăperile întunecoase cu dosarul dinainte. O femeie stătea lângă mine și mă supraveghea. Ordinul era să fac cât mai puține însemnări, doar acelea care mi-ar fi trebuit pentru carte.
Dosarul era mai mult decât interesant. Erau de ajuns doar câteva minute de concentrare pentru a te afunda adânc, foarte adânc acolo unde noaptea și misterul învăluiau unul dintre cele mai mari secrete ale comunismului: dezintegrarea lui. Primele simptome ale maladiei. Previziunile fatale. Întâiele tratative secrete. Amenințările. Intervențiile pacificatoare, Maurice Thorez, Ho Chi Minh. Procesul verbal al întâlnirii Hrușciov-Enver Hogea. Cearta. Culisele penultimei nopți. Scandalul lui Enver Hogea la ședința celor 81 de partide comuniste. Ultimatumul și ruperea relațiilor diplomatice.
Am citit toate acestea pe nerăsuflate, sub privirile suspicioase ale femeii de la arhivă. Apoi am început să copiez stenogramele discuțiilor. După care am răsfoit încă o dată întregul dosar. Îmi părea că mă volatilizez în vârtejul întunecat al globului pământesc. Acolo unde pândea moartea. Dar, culmea, era un joc bezmetic care mă atrăgea.
Când am ieșit din vârtejul acela, pășind pe bulevard, simțeam că sunt încă acolo, în gura vârtejului. Mă simțeam chemat de o atracție vinovată. Era peste puterile mele să-i rezist. Asemenea atracției sexului, dominând voință, convingeri, morală. Era chemarea artei: Dosarul acesta, indiferent de orice s-ar spune, era frumos.
Precum omul care încearcă să se elibereze de o femeie fatală, care-l va duce la pierzanie, simțeam nevoia să mă rog: apără-mă, Doamne.
Dosarul acela e pentru tine, îmi spunea o voce interioară, deși eram încă convins că nu voi scrie nimic. Și totuși, ceva era sigur: după o lungă lâncezeală, deși timid, dorința de a scrie îmi revenea.
Și într-o dimineață m-am așezat, într-adevăr, la scris. Paginile se umpleau una după alta. Se înșirau subcapitole, capitole. Lucrezi, da? mă întrebau prietenii. Dar ceea ce scriam eu nu avea nimic de-a face cu ceea ce credeau ei. Precum omul care, pentru a scăpa de ispită fuge cât mai departe, eu mă refugiasem în secolul al 15-lea și scriam despre asediul unei cetăți medievale. Așa am terminat romanul „Cetatea“.
O dimensiune nouă a apărut în viața mea: termenul. Termenul unui armistițiu. Trebuia să profit de acest termen. Îmi învinsesem tentația întâmplărilor de la Moscova și, convins că nu voi scrie niciodată despre ele, încercam să scriu altceva, cât mai repede, până nu va suna clopotul de alarmă.
Imediat după „Cetatea“, am început să scriu „Cronică în piatră“. Cu sufletul la gură, înainte de lăsarea beznei. Între timp, fusese aprobată publicarea „Generalului armatei moarte“ în Franța. Armistițiul își arăta roadele acolo unde nici nu-ți închipuiai.
Dar într-o zi, cum era de așteptat, R. Alia m-a întrebat, de data aceasta fără intermedierea nimănui, ce fac cu romanul. Trecuseră doi ani și, din câte auzise, eu terminasem în timpul acesta alte două romane…
Așadar, armistițiul se terminase. Venise vremea. Prietenii au renunțat la presiuni. Tu singur hotărăști, mi-au spus. Până acum totul a mers bine. Făcusem o promisiune, în urma căreia reușisem să scriu și să public două cărți, care altfel n-ar fi fost scrise. Tot astfel, prin publicarea în Franța (tot în urma acelei promisiuni) a „Generalului“, câștigam recunoaștere internațională, care altfel ar fi întârziat ani la rând sau poate că n-ar fi venit niciodată.
Trebuia, deci, să mă gândesc bine ce aveam de făcut. Ca să nu regret mai târziu. Să înțeleg că neîndeplinirea promisiunii avea să producă o mulțime de nemulțumiri. Totul se dublase acum: opera mea, taxa pe care trebuia s-o plătesc, pericolul.
Ei erau când bucuroși, când triști. Știau mereu ceva mai mult ca mine. Un singur lucru era sigur: mă iubeau necondiționat. Iar grija pentru destinul meu îi tortura ca pentru propriul lor destin. Totul devenise clar acum: trebuia să aleg una din două, să plătesc taxa sau nu. Refuzul plății însemna sfârșitul carierei mele de scriitor. Și ăsta ar fi fost cel mai mic preț. Cel mai mare… nu se știa. Aveam 35 de ani și în creierul meu se afla o lume întreagă ce avea să moară odată cu mine.
La fel ca în poveste, destinul așezase în fața mea două cărări, una dintre ele te ducea la dispariție și la regrete, cealaltă la opusul lor.
Nu am regretat niciodată calea pe care am ales-o. Fără romanul „Iarna marii singurătăți“, patru cincimi din opera mea nu ar fi fost niciodată scrise. N-ar fi apărut „Palatul viselor“, „Concertul“, „Doruntina“, „Cronică în piatră“, „Cetatea“, „Aprilie spulberat“, „Amurgul“, „Eschil“, „Firida rușinii“ etc., etc.
Dacă dictatura n-ar fi putut să mă distrugă direct, lucru care ar fi fost puțin probabil, ea avea să mă lovească crunt. În afara „Generalului“ și a „Monstrului“, interzise sau aproape interzise, aș fi avut două-trei volume de poezii și câteva povestiri. Și asta ar fi fost varianta cea mai bună a destinului meu. Varianta cealaltă, cea mai rea, ar fi fost degradarea mea lentă ca scriitor, împins de o dictatură care s-a specializat în așa ceva și care știe s-o facă în zeci de moduri. Mai târziu, când ar fi fost să se facă cronica acestei perioade literare, probabil că s-ar fi scris așa: „În vremea aceea, la sfârșitul anilor ‘50 și începutul anilor ’60, a apărut un scriitor promițător, intrat în uitare acum, I. Kadare. După primele succese în poezie și proză, a scris opere slabe, schematice… Sau, după primele încercări de succes, nu se știe de ce a abandonat literatura și s-a dedicat culegerii folclorului în orașul N., unde lucra ca profesor de albaneză. Sau, după primele reușite de început, în împrejurări rămase necunoscute, s-a alăturat unui „grup dușmănos“ și a fost condamnat la închisoare. Mai târziu a fost reabilitat, împreună cu mulți alții, dar a renunțat definitiv la literatură, ocupându-se cu traduceri din poeți de mâna a doua precum Smirnenski și Nekrasov.
La fel ca membrii sectei rufailor, care, înainte de a se străpunge cu sulițe și cuțite, se pregătesc sărind în sus ore întregi pentru a-și anestezia trupul și sufletul înaintea clipelor de tortură, tot astfel și scriitorul încearcă să se pregătească sufletește înainte de a începe o carte nouă. Face în felul acesta o autoîmbălsămare. Își trece trupul și sufletul, care încă mai pâlpâie, prin soluția dezintegratoare, le smulge părțile inutile, le toacă, le mărunțește, le topește până în faza în care sulițele și cuțitele nu-i mai provoacă durere.
Ritualul meu macabru înainte de a mă așeza să scriu „Iarna marii singurătăți“ a fost cel mai lung dintre toate. M-am convins singur că, privit din orice unghi, romanul meu va avea o bază corectă. Aveam să descriu o acțiune justă a Albaniei, poate singura acțiune justă făcută de această țară în epoca dictaturii comuniste: desprinderea de imperiul comunist. În 1970 am avut convingerea că, indiferent de prietenia ridicolă cu chinezii, Albania va părăsi definitiv această lume. Chinezii vor servi o vreme ca acoperire, așa cum o vor face și formulele marxiste, (și chinezii, și formulele marxiste în romanul meu sunt niște umbre), până ce Albania se va desprinde de comunism. Această monstruozitate istorică va fi corectată. Dubla prietenie păcătoasă cu bolșevismul slav va da ortul popii în cele din urmă, iar ghinionista Albanie se va întoarce din nou la mama ei continentală, la Europa. În felul acesta vor reveni speranțele pentru Kosova, cea mai dureroasă rană a națiunii, care însângera întreaga Albanie.
Cei care au trăit în lagărul socialist știu bine ce suferință a adus pentru generații întregi din țările Estului dependența de Uniunea Sovietică. Aceasta s-a transformat într-o fatalitate de care aveai impresia că nu poți scăpa până la sfârșitul vieții. Limba rusă, literatura sovietică, inventatorii ruși, mitingurile, delegațiile, imnurile slăvind prietenia eternă, conducătorii comuniști îmbrăcați cu cămăși ucrainene prin congrese etc., etc. și toate acestea păreau atât de veșnice, iar dăinuirea lor părea la fel de sufocantă precum în descrierea pustietății iadului la Joyce.
Și uite, chiar atunci când nu se aștepta nimeni, minunea s-a produs. Albania, mezina lagărului, a reușit ruptura. Ungurii plătiseră scump tentativa de desprindere în 1956, iar mai târziu riscase inutil și Cehoslovacia. Dar iată că Albania a reușit.
Chiar de la început am avut îndoieli asupra sincerității lui Enver Hogea. Știam că impulsul principal în direcția aceea fusese dat de interesul lui personal, nu de destinul țării. Și totuși, aceasta nu avea nicio importanță vizavi de faptul în sine. Iar gestul fusese grandios: desprinderea Albaniei nu fusese vreo mișcare tactică și nici vreun act superficial. Ea a fost deplină, tragică, pentru totdeauna. Sincer sau nesincer, Enver Hogea putea rămâne în istorie pentru acest fapt, mai mult decât pentru rolul lui în conducerea rezistenței din anii războiului. Ororile făcute până atunci îi puteau fi iertate, așa cum i se iertaseră lui Tito. (În treacăt trebuie spus că Hogea încă nu făcuse majoritatea crimelor). Avea încă timp să se desprindă de jumătatea lui întunecată, care era legată, la urma urmei, de urâțenia întregii lumi comuniste. Ar fi putut merge, de acum înainte, într-o altă direcție, cu alt chip și altă mască, ca un actor care-și schimbă rolul. Punându-și această mască, el ar fi putut să intre în ea asemenea banditului italian prins din greșeală pentru că-i semăna legendarului general Rovere și care a preferat să fie executat decât să i se scoată masca. (Se spune că în Italia de nord există azi două morminte ale generalului Rovere și că nimeni nu poate spune precis unde este îngropat adevăratul Rovere!…)
Citind și recitind procesele verbale ale întâlnirii finale a lui Enver Hogea cu Hrușciov eram din ce în ce mai convins că acolo se jucase șansa dictatorului albanez. Fiecare dintre cei doi credea în adevărul lui. Hrușciov, știind că Enver Hogea este nesincer, își închipuia ca asta e suficient pentru ca el însuși să se simtă în avantaj. Numai că în evenimentele istorice există pardoxuri. Nesincerul Enver Hogea avea de partea lui adevărul istoric, iar asta era de ajuns pentru a-l îngenunchea pe țăranul sincer care era Hrușciov. Dictatorul albanez repetă de multe ori cuvintele: eu nu sunt vasalul dumneavoastră, nu mă speriați cu arma șantajului, sunteți obișnuiți să tratați popoarele mici ca pe sclavi, credeți că prin argumentul partidului-mamă vă puteți purta ca un împărat etc., etc. Nu doar adevărul istoric, ci și viitorul era în acest caz de partea lui E. Hogea. Hrușciov, deși încearcă să se încurajeze cu teza sincerității, simte că nu e de ajuns. Vag, el simte că celălalt are dreptate. El însuși, Hrușciov, se ridicase împotriva lui Stalin cam tot așa. Să-i strige celuilalt: aș fi de acord cu tine, dar ești nesincer! i s-ar fi părut caraghios. Așa că se simte pierdut.
Între timp, Enver Hogea se transformase complet. Dintr-un individ obedient în fața URSS, așa cum erau toți șefii comuniști, inclusiv cei din Occident gen Thorez și Togliatti, el trece în partea cealaltă. Singur, în sala Gheorghievskaja, el se ridică împotriva celor 81 de partide comuniste din lume, adică împotriva întregului univers comunist. (Chinezii aveau încă relații cu sovieticii). Fostul dandy de odinioară prinde gustul scandalului. Poate că visase în secret această sfidare și această singurătate eroică. Dar evenimentele o iau la vale și ajung mai departe decât și-ar fi închipuit. Toți i se opun, iar el li se opune tuturor. Îl acuză Hrușciov și Ulbricht, Gomulka și Ibaruri, Jivkov și Thorez, albi și negri. Dar lui nu-i pasă și îi acuză și el. E clar că se crede un mare erou și că așteaptă nerăbdător răsplata… Să afle Occidentul ce a făcut el acolo, la Moscova, ce tzunami a provocat chiar în inima împărăției roșii. Iar pentru asta… să-i ierte crimele făcute până atunci. Să i le ierte și să fie acceptat. Așa cum l-au acceptat pe Tito.
Invidia reciprocă a celor doi este cunoscută. În 1941, când Tito încă se purta ca un țărănoi, cu siguranță că l-a invidiat pe acest dandy elegant, care, spre uimirea tuturor, devenise comunist. Mai târziu, Tito a adoptat el însuși costumele luxoase, dar, ca orice parvenit, și-a păstrat primele resentimente față de chipeșul rival. (Țăranul Ceaușescu va fi încercat de aceeași invidie față de bonjuristul întârziat Tito, ceea ce va duce la stricarea relațiilor Iugoslavia-România din anii ’70). Iar acum, când amândoi sunt la fel de eleganți, Enver Hogea îl invidiază pe Tito pentru recunoașterea internațională. L-a imitat adesea, iar acum, la Moscova, nu face altceva decât să repete gestul lui Tito din 1948, doar că într-un mod mai scandalos.
Precum actorul care și-a găsit în final machiajul necesar, E. Hogea așteaptă laurii și aplauzele. El așteaptă cel puțin recunoștința pentru baza militară sovietică de la Vlora, singura bază din Mediterana, spaima Occidentului, pe care tiranul albanez a desființat-o, eliberând Europa de un coșmar. Dar Occidentul tace. Occidentul a iertat atâția dictatori și va mai ierta și alții, până la Bokassa și Pinochet, dar pe el nu. Iar Occidentul pune semnul egal între E. Hogea și Albania. Odată cu dictatorul, el abandonează și poporul albanez și-l lasă în voia soartei. Aceasta este a doua Yalta pentru Albania. A fost scris ca acest blestem să-i vină de departe, din stepele rusești. Dumnezeu știe ce forțe misterioase au jucat un rol în acest abandon. Cu siguranță că KGB-ul este prima. Și Iugoslavia, din cauza Kosovei. Amândouă au interesul ca Albania să nu se apropie de Europa. Poate că a avut loc o discuție secretă între Hrușciov și Occident ca Albania să rămână a nimănui în acest moment. Deci, Țara Vulturilor să fie acum Țaranimănui.
După aceea, dictatorul albanez, așa cum a făcut mereu în asemenea momente, va încerca să folosească această nenorocire în interes personal. Mai târziu a înțeles că acest abandon îi va folosi extrem de bine și, așa cum a dus adesea lucrurile până la limita suportabilului, va împinge și acum suferința dincolo de limite. Acela va fi declanșatorul uneia dintre cele mai mari crime ale lui: izolarea completă a țării.
Dar asta va veni mai târziu. După înapoierea de la Moscova, el visează la altceva. Și-a trimis primul ministru în SUA (ba chiar cu același vapor, „Queen Elisabeth“, cu care călătorea și Tito, ca pentru a le aminti americanilor cât de mult semăna cu el), și așteaptă, așteaptă…
Când de acolo nu vine nicio speranță, dictatorul albanez turbează. De ce Tito da și eu nu? De ce pentru alții există iertare și pentru el nu? De ce el trebuie să plătească până la ultimul sfanț? Aruncă fulgere împotriva întregii lumi, dărâmă biserici și geamii, rupe relații diplomatice, taie și spânzură.
Răsfoind dosarul Moscovei am simțit aproape fizic teama dictatorului, amărăciunea, furia, groaza și visul lui de a trece din iad în paradis. Pomenirea lui Beethoven, a lui Dante, a cafenelelor din Paris, însoțită de disprețul pentru literele chirilice, stepele din Urali, etc., etc., arată dorința lui de fi altul. Așa că, încetul cu încetul, în fața acelui dosar sumbru, mi s-a născut ideea măștii corectoare. O mască acceptată de el ar fi putut corecta chipul tiranului? O operație plastică ar fi putut face într-adevăr ca dictatorul să-și abandoneze vechiul chip? (Mi se pare că Eschil chiar asta a făcut cu Zeus, ceea ce voi explica în 1985, când tiranul era încă în viață, în cartea despre marele tragedian.)
Credeam din ce în ce mai mult că lucrul acesta este posibil. Tiranii se autosugestionează. Nu-și punea Nero la ochi pietre colorate transparente pentru a vedea lumea așa cum voia el? Nu-și punea pietre roșii când îl ispitea ideea crimei și verzi când voia liniște?
Cu puțin timp în urmă, tiranul iugoslav Tito își făcuse o nouă operație plastică: se dezisese iarăși de crime, devenind astfel mai frecventabil în Occident. Poate că nu era târziu nici pentru dictatorul albanez să se întâmple ceea ce nu se putuse în 1961.
Unele semne de dezgheț apăruseră ici, colo. Câteva semne trimise Occidentului. După înghețul din anii 1967-1968, viața își revenea. Sălile teatrelor și concertelor se umpleau din nou. Literatura și muzica cunoșteau un reviriment. Femeile se îmbrăcau frumos. În apartamente se dansa. Glumele cu chinezi erau la modă, ceea ce arăta că prietenia cu ei era pe făraș. Se spunea că ține un jurnal în care nu doar că râdea de ei, ci critica dur Revoluția Culturală. La fel ca și în urmă cu zece ani, în discursurile și comentariile lui apăreau din nou muzica, Parisul, Beethoven, iar expresiile latine și franceze erau folosite din ce în ce mai des. Într-o seară, A. Mero, un înalt activist comunist, abia ieșit din ședința Secretariatului CC, a venit bucuros să ne povestească cum tiranul nu doar că le ceruse invitaților să discute în engleză și franceză, ci chiar declarase: „Să nu se mire nimeni, în Biroul Politic al PMA se poate vorbi de azi înainte în engleză și franceză“. (O, Doamne, în acel Birou Politic unde până acum nu se auzise decât sârbește, rusește și chinezește.)
Acestea și alte semnale asemănătoare arătau că-l încerca din nou nostalgia de la începutul anilor ’60, vremea gesturilor spectaculoase, ca acela al ședinței cu scriitorii și artiștii, unde a fost suficientă o intervenție a lui pentru ca scriitorii staliniști să fie complet anihilați și îndepărtați cel puțin trei, patru ani din literatură.
Atunci toate i-au mers prost, iar Occidentul, care urmărea cu curiozitate schimbările reale sau doar închipuite din celelalte țări din Est, nu dedicase nici un rând de ziar uneia dintre cele mai mari curiozități care avusese loc: literatura celei mai staliniste țări se elibera prima de stalinism.
_____
*Ramiz Alia (1925-2011), numărul doi în guvernarea comunistă a Albaniei, viitorul succesor al lui Enver Hogea.
Prezentarea și traducerea de Marius Dobrescu