La 143 de ani de la debutul în foileton și la peste 50 de când îi fuseseră aplicate metodele de analiză textuală în vogă, cartea lui Carlo Collodi (pseudonimul lui Lorenzini) suscită polemici, cum rezultă și din interviul luat de Paolo Sassi universitarei Daniela Marcheschi și difuzat de Mentinfuga în 27 aprilie 2024, din care spicuim o mică parte. Putem avea rezerve față de interpretarea pregnant ideologică a finalului poveștii păpușii-puștan, lansată de literată, dar nu să ne privăm de posibilitatea de a afla cât de mult s-a îmbogățit bibliografia subiectului și datorită contribuției sale.
Paolo Sassi: De-mi este îngăduită parafraza și aluzia, mi-ar plăcea să încep ca în Pinocchio: „A fost odată ca niciodată o bucată de lemn.“ Cum de „v-ați angajat“, intrând în rândurile cercetătorilor lui Carlo Collodi (sau Lorenzini, cum vrem să-i zicem)?
Daniela Marcheschi: Din pur hazard. M-am dus cândva să studiez în biblioteca frumoasă și comodă a Fundației Collodi. Uitându-mă la cărțile de pe rafturi, am zărit Carlo Lorenzini, Un romanzo in vapore/Un roman în aburi. Intrigată de titlu, am deschis-o, iar lectura ei m-a distrat regește; un roman/neroman, adică un ghid al „căilor ferate“ – cum erau numite pe vremea aceea – pentru cine călătorea de la Florența la Livorno. O călătorie care dura circa trei ore, cât și lectura cărții lui Collodi, unde sunt descrise peisajul toscan de-a lungul șinelor, opririle, una după alta, orașele, îndeletnicirile. Pentru principalele orașe găsim și indicații privind activitățile comerciale, atelierele artiștilor – un fel de Pagini aurii ante litteram. Am căutat ce se spunea despre acest ghid în medalioanele Collodi (și ale lui Lorenzini); se spunea că e un ghid turistic, dar, în realitate – dincolo de asta – este și un roman de dragoste întrerupt și numeroase alte lucruri: multe divagații. Sunt prezentate figuri tipice din Florența ca, de exemplu, lucrătorul pământului (adică țăranul) care se grăbește spre gară (gara Leopolda, pe atunci) ca să prindă trenul; apoi doi îndrăgostiți care își iau rămas bun… Un fel de roman de dragoste, persoane întâlnite în compartiment, discuțiile lor, în sfârșit, un amalgam de lucruri nostime și personaje caricaturizate.
Gândul mă duce la Trei într-o barcă, fără a mai socoti și câinele de Jerome K. Jerome, care trebuia să fie un ghid al Tamisei…
Sigur, dar la fel poate fi O călătorie sentimentală a lui Laurence Sterne. Întor cându-mă la cartea lui Collodi, ea conține multe digresiuni, care merg de la oamenii întâl niți în vagon la povestea locurilor, la fapte istorice, date peisagistice, aspecte comerciale, trecutul căilor ferate italiene – de fapt, nu tocmai italiene, adică, nu ale națiunii italiene unificate – și la evoluția trenului, mijloc modern prin definiție. Mi-a trezit în așa măsură curio zitatea, încât mi-am zis: o asemenea carte trebuie republicată și explicată. Era mult de lucru. Așa că m-am apucat de treabă. Am început prin a parcurge ziarele umo ristice („Lampione“, „L’Arte“, „La Lente“, „Lo Scaramuccia“, „L’Italia Musicale“ și multe altele) la care autorul colabo rase în tinerețe și a fost ca o stră fulgerare când mi-am dat seama că există o continuitate formală între Lorenzini ziarist comico-umoristic și scriitorul Collodi. Cum să o explici? Teoretizând și dovedind cu fapte și documente existența unei tradiții comico-umoristice: Giovanni Guareschi însuși declară că este vorba de una comico-umoristică, exact cum zicea Collodi, foarte îndrăgit de „profesorul“ lui, Cesare Zavattini. Am văzut și ceea ce scriau despre umor scriitorii epocii, Gérard de Nerval, Ferdinando Martini, de pildă, care construiau și reconstruiau, făcând cunoscute cititorilor tradiția și genealogia speciei. Totul legat de diferite genuri și personalități din domeniul artelor, inclusiv al muzicii. Și despre caricatura figurativă, din ilustrații, ce însoțește literatura, așadar, despre William Hogarth, Gavarni, Daumier și alții. Dar și despre muzica lui Gioacchino Rossini, considerat unul din zeii tutelari ai tradiției comico-umoristice. Citind ziarele, am descoperit că Lorenzini a fost unul dintre cei mai rafinați critici muzicali din vremea lui, care îl descifra pe Rossini cum face acum muzicologia de câteva (nu multe) decenii: muzica, partitura stabilește uneori un dialog în răspăr cu libretul pentru a-i bagateliza spusa prin ritm și antiteze. Un joc plasat între dimensiunea verbală (litera libretului) și cea muzicală a operei bufe în desfășurare: de exemplu, când în Bărbierul din Sevilla, contele d’Almaviva, Rosina și Figaro cântă împreună încet, încetișor, să nu vorbim, să nu vorbim, gălăgie să nu facem, de fapt, asta fac. Un joc comic inspirat și de Commedia dell’arte. În Cenușăreasa lui Rossini găsim parodia incipitului poveștilor exact ca în Pinocchio. Operele bufe ale lui Rossini conțin o multitudine de aluzii culturale, ușor de recunoscut de cel care făcea jurnalism comico-umoristic; sau, mai exact, crea literatură comico-umoristică pentru publicațiile bisăptămânale sau heb do madare vândute prin subscripții. Collodi a fost considerat chiar de contem poranii lui maestrul genului comico-umoristic, maestru imitat de mulți, dar niciodată egalat, cum putem citi într-un necrolog. Este limpede apoi un fapt de relevantă importanță formală: Lorenzini a edificat caricatura literară, ca gen: ceva diferit de Physiologies de Balzac, de tânărul Baudelaire. Nu întâmplător a fost tradus de curând în franceză.
Pasiunea dum nea voastră pentru Collodi se leagă și de entuziasmul din copilărie pentru cartea Pinocchio?
Nu este o pasiune deplină, dar mă fascinează posibilitatea de a mă apropia din nou, prin intermediul studiilor collodiene, de secol 19, după mine, victima unor prejudecăți care se lasă greu să moară. Pinocchio – în ediția ilustrată de Attilio Mussino – este prima carte primită cadou de Crăciun. Îmi amintesc mai ales de frica încercată. Pinocchio m-a speriat teribil, deoarece, citind, copiii se transpun total în personaj, în poveste; spânzurarea, asasinii, bezna și furtuna nocturne… Nici limbajul nu era ușor de înțeles, deși eu sunt din Toscana. Atracția a țâșnit însă când am citit povestea la maturitate: m-am amuzat observând țesătura de trimiteri aluzive, jocurile de cuvinte. Sau descrierea celor doi bătrâni –Geppetto și Meșter Ciliegia –, care purtau peruci. Am dedus că Lorenzini își evoca ironic propria copilărie: în Toscana marginală și rurală – și în anii ’30 din secolul XIX – bătrâ nii aveau peruci, continuând un obicei datând de-a dreptul din perioada anterioară revoluției. Or, Napoleon schimbase până și moda capilară.
În Pinocchio găsim termeni, forme și îmbinări de cuvinte care țin de arealul Toscanei occidentale. O dovadă în plus că Lorenzini-Collodi reconsidera propria copilărie pe când satul Collodi ținea de orașul Lucca (cum va rămâne până în 1927). Așa se explică de ce cercetătorii nu au găsit la Florența prea multe documente referitoare la el, la copilăria și familia lui: greșiseră arhiva. Am descoperit asta întâmplător, comentând un fapt divers cu tatăl meu, care la un moment dat mi-a zis: „Când satul Collodi ținea de Lucca …“ Așa că a doua zi m-am dus la Arhiva din Lucca și am găsit un dosar cu acte detaliate despre Collodi, despre familia lui, despre unchiul Giuseppe Orzali, pictor de valoare, prieten cu sculptorul Bartolini și despre multe alte personalități culturale din Toscana.
Pinocchio a fost supus unei serii întregi de interpretări disparate, de la cele psihanalitice la cele religioase. Îmi amintesc de cartea lui Giacomo Biffi – atunci cardinal la Bologna – care a propus un comentariu teologic al cărții. Ce părere aveți despre aceste interpretări?
Scrierile collodiene impun multă filologie, cer să fie citite din perspectiva geografiei și istoriei vremii lor. Dacă nu facem atent această operație, riscul este să folosim textul în mod arbitrar. Lectura cardinalului Biffi, riguroasă în cadrul metodei specifice, se poate justifica prin bogăția sedimentărilor culturale prezente în Pinocchio și prin poetica tradiției comico-umoristice care exploata schimbul de ocheade cu cititorul, A existat teoria după care finalul cărții ar fi într-un fel o încheiere acceptată sau aleasă de Collodi din motive editoriale; prin urmare, nu este o opțiune împărtășită pe deplin de el.
Collodi trebuia să ofere un sfârșit pozitiv acțiunii într-o carte des tinată copiilor, inclusă în co lecția literaturii de divertisment a Editurii Paggi. Carte destinată copiilor și fa miliilor. Că ar fi scris fără con vingere, este o altă legendă: era autorul cel mai bine plătit de la „Giornale per i bambini“, cum rezultă din co respondența cu Guido Biagi. A reluat ca un profesionist pe deplin conștient redac tarea cărții, care în 1881 se termina cu capitolul XV, atunci când păpușa este spânzurată de Stejarul cel mare. Era cel mai căutat condei, condeiul satiric al ziarului „Fanfulla“, regretat și în deceniile următoare de Vilfredo Pareto. Povestea este pe deplin coerentă; Pinocchio care moare spânzurat este trans gresare pură. Pinocchio băiețel este pus la colț de Collodi pentru că privește cu un aer suficient transgresarea. Mesajul real este: maturitatea constă în a lua act de experiența trăită, în a nu-ți trăda copilăria, altfel spus, a nu trăda vechea nevoie de idealuri, înlo cuind-o cu automulțumirea burgheză, care împiedică progresul autentic. Collodi era unul care spunea întotdeauna direct ce avea de spus. Este suficient să ne gândim la polemica privind pictura. Grupul artiștilor florentini ziși „Macchiaioli“ s-a afirmat grație unui articol al lui care denunța statutul de atunci al artei, relația dintre Academia de Belle Arti – deci puterea artistică – și puterea politică. De altfel, ca om și intelectual, era departe de orice capitulare nihilistă. Din acest motiv s-a opus naturalismului lui Zola. Opțiunile lui au fost satira și caricaturile literare: ucigătoare cu râsul lor.
Este vorba despre viziunea trasată la recentul simpozion consacrat noilor perspective de cercetare a operei lui Collodi…
Studiile incluse în Edizione Nazionale delle Opere di Carlo Lorenzini – eu având onoarea să fiu președinta comisiei – sunt rezultatul descoperirii multor documente, imagini pictate și fotografice, epistole. În plus, fiind o ediție critică; putem să citim în sfârșit textele lui Collodi fără greșelile reproduse uneori la retipăriri. Apoi, la simpozion au fost relevate și relațiile lui cu Franța, ce a publicat acolo, atenția de care s-a bucurat din partea culturii de peste Alpi și cea acordată de el celei franceze. Collodi l-a citit pe Baudelaire, l-a citit și l-a apreciat pe Baudelaire caricaturistul; dar era convins că se poate realiza o sinestezie mai adâncă între muzică și literatură la nivelul semnificatului decât al semnificantului. Într-adevăr, sinestezia diferitelor arte triumfă în Pinocchio, iar comen tariile o evidențiază tot mai mult. Ediția Națională scoate la suprafață multitudinea de trimiteri intertextuale, dar și amprenta unor opere și problematici din secolul 19 mai puțin cunoscute, uneori neglijate. Tocmai multipla formație culturală a lui Collodi le pune în lumină, dă relief coerenței întregului demers literar care trebuie remediat. El însuși și-a triat articolele împărțindu-le ad hoc în articole despre moravuri și de satiră politică, iar după ce a alcătuit nuclee tematice exemplare, le-a revărsat în cărți ca Macchiette/Caricaturi sau Occhi e nasi. Găsim, nici mai mult, nici mai puțin, articole de moravuri pronunțat paradoxale, din anii ’50 ai secolului 19, care, în cele din urmă, după treizeci de ani, au fost incluse în Pinocchio. Autorul avea o părere foarte clară, inteligentă despre raporturile dintre literatura de tip jurnalistic și jurnalismul care devine literatură.
Collodi s-ar simți diminuat pentru că este amintit doar pentru Pinocchio?
Eu cred că da, pentru că el a fost și multe altele. Adevărata, marea lui ambiție era teatrul. Dorea să devină unul din artizanii renașterii teatrului italian. Nu a reușit. A fost un jurnalist satiric faimos și temut, dar și autor de manuale școlare de succes, obstrucționat însă, uneori, de Minister. Sigur, Pinocchio este capodopera lui, scrisă amuzându-se, pentru că era și o incursiune în propria copilărie: în ciuda stilizării literare, în carte sunt locuri ușor de recunoscut. Există și astăzi casa bunicilor lui Lorenzini, unde scriitorul a petrecut multă vreme, nu foarte departe de râul Pescia. Mai există și strada lungă și dreaptă – vechea Pesciatina – care duce direct la mare. Iar în douăzeci de minute de mers pe jos, pe câmp și poteci încă ușor de parcurs, dai de Stejarul cel mare, zis al lui Dante, unul din monumentele arboricole majore din Italia, unde mulți merg și acum la picnic.
Traducere și prezentare de
ll Doina Condrea Derersatira și parodia (inclusiv a Bibliei) etc. Nu e mai puțin adevărat că Lorenzini studiase câțiva ani la Seminarul teologic de la Colle Valdelsa (unul dintre cele mai bune în absolut). Dar toate mărturiile și chiar tradiția comico-umoristică ne obligă să constatăm cât de fragilă este o interpretare bazată pe o singură cheie. Parodia, comicul, ironia duc la multiplicitate, nu la univoc! Dar problema e generală: adesea Collodi și povestea lui Pinocchio sunt analizate ca și cum istoria, componentele sale, filologia, stilul ar fi un fel de adaos „de culoare“. Mă întreb, de pildă, dacă interpretările psihanalitice pot fi făcute în lipsa unui dialog efectiv cu autorul. Căci în dialog și conversație rezidă multe din căile psihanalizei. Cred că este ușor hazardat să o aplici unui text literar creat prin nenumărate medieri formale, istorice, cu bătaie lungă și, peste toate, scris cu mai bine de un secol în urmă. În celebra corespondență dintre Freud și Breton, tocmai asta le reproșa psihanalistul suprarealiștilor: artele – inclusiv literatura – nu sunt echivalente cu ședința analitică; trebuie deci multă prudență. Având această premisă, din multiple metode de lectură pot rezulta însă lucruri interesante: de exemplu, Emilio Garroni a remarcat un aspect rezolvat cumva filologic, anume, Pinocchio este „unu și dublu“, ca să folosesc un cunoscut titlu al lui. Să luăm finalul cărții: maestru al tradiției umoristice, evident, Collodi, urmează o estetică diferită de a romanticilor sau a decadenților. Estetica lui l-a făcut să se gândească, scriitor fiind, că trebuia să intre în conflict cu lumea, iar ca autor comico-umoristic trebuia să intre în conflict și cu propriul text: Rossini docet. Atunci, cine este de fapt copilul Pinocchio din final? Cel bucuros să audă clinchetul monedelor din buzunar, care se umflă în pene uitându-se în oglindă, fericit că e bine îmbrăcat, că-și vede părintele devenit un bătrânel prezentabil, că are o casă frumoasă, cu alte cuvinte, că a atins statutul de burghez și care exclamă: Ce caraghios eram ca păpușă de lemn! Și ce bucuros sunt acum că am devenit un băiețel la locul lui? Așadar, un băiețel ce-și reneagă experiența de păpușă în căutarea propriului drum. Pinocchio în carne și oase este expresia unei clase burgheze pe cale de a trăda Risorgimentul. De altfel, noi avem o idee edulcorată despre secolul 19. În timp ce Risorgimentul italian oferă resurse nu doar de idealuri înalte, de mari valori, ci și fermenți și propuneri privind, de exemplu, emanciparea femeilor. Collodi a receptat aceste stimulente căci el însuși avansase unele revendicări, ca în comedia Antonietta Buontalenti scrisă la începutul anilor ’70 din secolul 19. În Pinocchio, Zâna are un rol aproape masculin, deoarece el găsea că și femeia poate premia sau pedepsi, poate educa în spirit etic. La rândul lui, bărbatul poate cultiva afectele: Geppetto e un tată care curăță perele, îmbracă păpușa de lemn-copil, îl crește cu dragoste. Zâna, în schimb, aproape că e ca tatăl lui Enrico din Cuore de Edmondo De Amicis, distribuitor de laude și pedepse. Cu o asemenea alternanță de roluri, instituția căsătoriei ar fi putut să-și refacă limfa, dar pe atunci Collodi vedea conturându-se o orânduire care plasa femeia într-o poziție subalternă împiedicând-o să contribuie la viața civică. Prin urmare, consider că filologia, istoria, textul trebuie riguros respectate și analizate. Există interpretări deziluzionante chiar recente, prea puțin fundamentate filologic și ca informație. Deci, cartea nu poate fi citită în cheie realistă ori, și mai rău, naturalistă. Fernando Tempesti avea dreptate când afirma că în partea a doua a romanului predomină vestmântul pedagogic, dar nu este productiv nici să reduci totul la ea. Prin urmare, încheind cartea, Collodi discută cu personajul lui și îl ia peste picior, ca și cum i-ar spune: Ah, bravo, consideri că ești la locul tău! Felicitări, acum chiar ai devenit un nătăfleț. Adică, unul din burghezii bine hrăniți și mulțumiți de sine de care Italia era plină. După părerea mea, este un mesaj cu un pronunțat caracter educativ și exploziv.
Traducere de Doina Condrea Derer