La colțul casei ridicate în secolul al XVIII-lea, în Merrion Square numărul 1, vizitatorii încep să se adune cu câteva minute înainte de ora 18. Este ora la care, cândva, cei mai renumiți proprietari ai săi își primeau invitații în sufrageria de la parter. În această casă din centrul Dublinului, familia Wilde și-a crescut cei trei copii, dintre care mijlociul avea să devină un strălucit scriitor și estet și una dintre cele mai extravagante personalități ale sfârșitului de secol XIX.
Vizitele la fosta reședință atrag grupuri numeroase, deseori internaționale. Ele încep cu proiectarea unui scurt documentar despre cuplul care, cu mult înainte ca faima lui Oscar să se extindă dincolo de Irlanda natală, trecea drept unul dintre cele mai renumite din înalta societate. Apreciat oftalmolog și otorinolaringolog, Sir William Wilde se bucura de o clientelă care îl solicita cu precădere în cazuri dificile și pe care o consulta într-un cabinet de la parterul casei din Merrion Square. Tată a trei copii nelegitimi, el s-a căsătorit, în 1851, cu poeta Jane Francesca Elgee, cunoscută sub pseudonimul Speranza. Rafinată intelectuală, Lady Jane îl va iniția pe Oscar în universul limbilor clasice, după cum menționează documentarul. Ea va tolera seria de aventuri extraconjugale ale lui William, dintre care una avea să provoace un scandal ale cărui ecouri au răsunat mult timp în sânul protipendadei dublineze. Documentarul oferă, de asemenea, detalii despre câteva tragedii consumate în epoca în care familia a locuit în imobilul devenit muzeu. Prima, înregistrată în 1867, a fost moartea Isolei, sora mai mică a lui Oscar, eveniment care i-a determinat pe părinții îndoliați să pună capăt recepțiilor găzduite. Profund marcat, Oscar avea să scrie, șapte ani mai târziu, poemul Requiescat. Prima strofă reprezintă, de altfel, epitaful fetei moarte înainte de a împlini 10 ani. Al doilea episod tragic din biografia medicului Wilde a avut loc în 1871, când cele două fiice nelegitime mureau în urma unui absurd accident – incendierea crinolinelor pe care le purtau, la o petrecere de Halloween.
La sfârșitul documentarului, un ghid pasionat de opera și de biografia scriitorului îi invită pe vizitatori în sufragerie. Alături, într-o mică încăpere, este expusă o parte din instrumentarul medical care i-a aparținut lui Sir William Wilde, o tăbliță informând că piesele sunt împrumutate de la Muzeul Colegiului Regal al Chirurgilor din Irlanda. În spatele altor vitrine se află o ediție în franceză, din anul 1926, a volumului De profundis, precum și volumul de epigrame Oscariana, tipărit de Arthur Humphreys în 1895. Certificatul de botez al lui Oscar Fingal O’Fflahertie Wills Wilde este expus pe unul dintre pereți. Oscar a fost botezat, la șase luni, de către unchiul său, Ralph Wilde, la acea vreme vicar.
Ghidul muzeului îi conduce, apoi, pe vizitatori la primul etaj unde, în fostul dormitor al copiilor, oferă noi detalii despre autor. Încăperea nu conține nicio piesă de mobilier. Paturile nu s-au păstrat, iar configurația originală nu se cunoaște. O copie a unei fotografii a lui Oscar la vârsta de 5-6 ani este expusă pe șemineul din centru. Celelalte dormitoare – cel al medicului și cel al soției sale – sunt acum mobilate cu bănci pentru participanții la cursuri de creative writing. Reconducând vizitatorii la parter, într-un salon transformat în sală de prelegeri, ghidul nu uită să menționeze că unii dintre numeroșii admiratori ai lui Wilde au trăit stări vecine cu halucinația, susținând, euforic, că îi simt prezența în anumite încăperi. El relatează, de asemenea, episoade din viața de adult a scriitorului, neezitând să insereze picanterii și anecdote.
Preferința exagerată pentru absint s-a însoțit în mod fatal cu o nesăbuită și necontrolabilă patimă a cheltuirii. „Wilde pur și simplu nu era în stare să nu cheltuiască în dreapta și-n stânga“, comentează ghidul, descriind excesele pe care, sedus de propria glorie care îi aducea regulat sume generoase, celebrul irlandez le făcea atât pentru sine, cât și pentru tânărul său iubit, lordul Alfred Douglas. O situație elocventă: nota de plată exclusiv pentru room service pe parcursul unui sejur de trei luni petrecut de cei doi la hotelul Savoy de la Londra se ridica la câteva mii de lire, în monedă actuală.
Din culisele financiare ale vieții scriitorului se desprind și episoade dramatice, cel mai intens fiind deschiderea testamentului lui Wiliam Wilde, în urma căreia familia află că medicul nu a lăsat drept moștenire averea presupusă, ci enorme datorii a căror principală consecință va fi evacuarea lui Lady Jane din casa aflată în centrul orașului. De altfel, scrisorile pe care ea i le trimite uneori lui Oscar, aflat la Londra sau Paris, includ rugăminți privind expedierea unor sume derizorii pentru a plăti servitoarea sau datoriile. Fiul dă curs, întotdeauna, rugăminților, dar nu depășește niciodată cu mult suma solicitată.
Prelegerea pe care ghidul casei Wilde o ține în fața vizitatorilor cuprinde și o descriere a turneului de un an pe care scriitorul îl efectuează în Statele Unite, în 1882. Cu această ocazie, Wilde îi cunoaște pe Walt Whitman și Henry James. Calea sinuoasă a destinului demn de ficțiune îl va conduce, în cele din urmă, la cel mai cunoscut și frecvent evocat capitol – dura experiență carcerală pe care o va trăi timp de doi ani, cu precădere în penitenciarul din Reading, în urma condamnării pentru ultragiu la moralitatea publică. O fotografie a celulei sale de la Reading este expusă într-una dintre încăperi. Devenit deținutul C33, scriitorul a fost supus, zi de zi, celor mai crunte tipuri de muncă silnică.
Încheind cronica bogată în detalii, gazda muzeului subliniază amara ironie ce învăluie ultimul episod din viața lui Oscar Wilde – fiul celui mai renumit otorinolaringolog irlandez a murit, la 46 de ani, în urma unei grave boli cronice a urechii, ce i-a afectat creierul.
Umbrele ce străbat sufrageria în care, în alt veac, tăvile cu cafea și whisky își găseau locul printre invitații familiei Wilde sunt ale invitaților de astăzi, avizi să-și imagineze apariția lui Oscar în încăpere sau să îi asculte una dintre spumoasele butade privind dineurile din înalta societate: „Ador dineurile londoneze. Oamenii deștepți nu ascultă niciodată, iar cei proști nu vorbesc niciodată.“