Am citit Scrisori către un tânăr romancier, lucrarea nonficțională a laureatului Nobel pentru Literatură, Mario Vargas Llosa, ca pandant la Arta romanului scrisă de un alt ilustru romancier, Milan Kundera. Nu mi-am propus o analiză comparativă a celor două lucrări remarcabile, nici măcar o explorare a ariei comune de exemple de bune practici romanești: Cervantes, Flaubert, Kafka, ci doar dreapta așezare a lucrării scriitorului peruan. Nu este deloc surprinzătoare abordarea din textul său nonficțional publicat în spaniolă în 1997, atâta vreme cât apetența sa critică și competența în acest domeniu sunt cunoscute. Teza sa de doctorat, García Márquez. Povestea unui deicid, este un exemplu lămuritor pentru cum se poate practica exercițiul critic, iar conștientizarea rolului criticii face obiectul unuia dintre eseurile incluse în Civilizația spectacolului. Totuși, ceea ce aduce nou această lucrare camuflată în ficțiune epistolară este proiecția asupra romanului prin intermediul exercițiului teoretic și critic, dar nu în sensul unei analize aplicate și insuficiente să rezume un univers, cel al romanului. Mario Vargas Llosa propune astfel o redefinire a romanului fără a pune accent pe intensiunea termenului, ci pe extensiunea lui, mărginindu-se la un simplu exercițiu ostensiv, adică de exemplificare prin opere și autori. Romancierul afirmă, cu alte cuvinte, că arta romanului nu poate fi cuprinsă nici în limitele raționalului aplicat prin critica literară, nici în cele ale învățării scriiturii, de aceea propune acest exercițiu ficțional, epistolar, în care lecții despre principii și direcții, nu despre tehnici și ideologii, pot fi oferite într-o amicală și părintească aplecare asupra imaginarului tânărului romancier care îndrăznește să ceară a învăța din experiența experimentatului scriitor.
Lecțiile sunt simple, exemplare. Prima dintre ele este aceea a metabolizării scriiturii, a creșterii în interiorul propriului corp auctorial a monstrului, a romanului ca parazit care consumă toate resursele energetice ale autorului. Apoi vine lecția practicării unui anumit tip de trai/ experiență de viață în putință să stea la baza multiplicării ficționale a lumilor, fără ca romanul să se rezume la biografia disimulată a autorului, dar punând autorul în ipostaza devorării de sine, precum catoblepasul lui Flaubert, recreat de Borges în Manualul de zoologie fantastică. Lecția abandonului în a căuta temele e prin urmare consecința firească a practicării acestei forme de consum de sine în actul scriitural: „Scriitorii care își alungă demonii proprii și își impun anumite teme, crezând despre primii că nu-s destul de originali și de atractivi, pe când temele ba, săvârșesc o greșeală monumentală“ (p. 29). Vargas Llosa propune apoi, conștient de iluzia autonomiei față de real, antrenarea puterii de convingere prin autenticitatea de sine și prin persuasiunea prin care își manifestă puterea în maniera povestirii istoriei. Acest exercițiu de iluzionism înseamnă îndepărtarea de teoria distanțării – a distrugerii „iluziei“, a dezvrăjirii – a lui B. Brecht, care numai în romanele slabe se poate manifesta. Dezvrăjirea e unul dintre demonii criticii literare cu care luptă constant Vargas Llosa (o făcuse și în Civilizația spectacolului). Păstrarea iluziei este fundamentală; ea asigură caracterul ambiguu al romanului, impresia unei aparente suprapuneri peste lume, aerul himeric al prozei de mari dimensiuni. După această situare în pielea închipuită a unei posibile existențe, romancierul predă lecția stilului. Dar stilul predat (bazându-se pe modelul Borges, al imensei influențe, nu întotdeauna faste) e ceea ce rezumă lecția la necesitatea lecturii din perspectivă estetică, chiar și atunci când este vorba despre o valoare care se încadrează, de regulă, pe axa etică: „Sinceritatea sau nesinceritatea nu sunt în literatură o chestiune etică, ci estetică“ (p. 45). Lecțiile despre spațiu și timp, despre nivelul de realitate și implicarea auctorială, despre distincția dintre autor și narator, sunt tot atâtea încercări de definire în bestiarumul intitulat Scrisori către un tânăr romancier – un veritabil manual (borgesian) de zoologie fantastică – a entității numite roman.
Nu insistăm nici asupra parțialei suprapuneri ale posibilităților spațiale ale manifestării naratorului (cele trei instanțe, ale naratorului-personaj, ale naratorului atotștiutor și ale naratorului ambiguu) peste Arca lui Noe, nici măcar despre limitele naratorului ambiguu și ale posibilităților proiecției poliedrice (p.68), ci asupra unei continue raportări la repere temporale sau spațiale, adică a unei dinamici (și interpretări vectoriale evidente) care dau credit unui anumit demers în arta romanului: „Poezia poate fi un gen intensiv, epurat până la esență, fără vegetații parazite. Romanul nu. El este extensiv, se desfășoară în timp (un timp pe care și-l creează singur) și se preface că e „istorie“, relatând traiectoria unuia sau mai multor personaje într-un anumit context social“ (p. 84). Lecțiile finale, cu anume caracter tehnic, despre nivelul de realitate, mutațiile și saltul calitativ, cutia chinezească (ori matrioșca), datul ascuns și vasele comunicante vin să întărească o veritabilă școală a conștientizării unor limite. Cartea e un manual despre imposibilitatea cuprinderii romanului în gen proxim și diferență specifică, în care nuanțele și variațiile raporturilor dintre planurile de realitate sunt elementul de întâietate, iar magistrala demonstrație a ascunderii zonelor de subducție dintre plăcile realului și irealului (fantasticului) romanesc fac din exercițiul lecturii viață autentică. O afirmă cu convingere cel mai aplicat și avizat cititor al celui mai ilustru maestru al camuflării fantasticului în realul fără fisuri, García Márquez.