Profesoară la Universitatea din Rennes, reputată specialistă în problemele literaturii ruse și sovietice, Cécile Vaissié publică un studiu masiv despre relațiile dintre Sartre și URSS (Presses Universitaires de Rennes, 2024). Vaissié este autoarea unei cărți de referință, Inginerii-șefi ai sufletelor omenești, apărută în 2008 și consacrată nomenclaturii literare sovietice; ne amintim că Stalin lansase formula, devenită literă de Evan ghelie, conform căreia scriitorii sunt „ingineri ai sufletelor omenești“. Și în noul volum mai-marii literaturii sovietice (Simonov, Fedin, Fadeev, Polevoi ș.a.) sunt foarte prezenți, întrucât au un rol important în atragerea și în „convertirea“ lui Jean-Paul Sartre. Scriitorul francez a făcut nu mai puțin de unsprezece călătorii în URSS între 1954 și 1966, cu o pauză de șase ani între 1956 și 1962, după ce rușii înăbușiseră în sânge revoluția maghiară din toamna lui 1956. Dar chiar și atunci Sartre nu se dezice complet de „patria socialismului biruitor“. În fapt, arată Cécile Vaissié, după ce dobândise o faimă internațională, Sartre era un agent de influență al Kremlinului. Era ușor de manipulat, deoarece avea convingeri de stânga și se ilustra, totodată, printr-un antiamericanism virulent.
Voi lăsa la o parte (le-am comentat cu alt prilej) paginile consacrate comportamentului cuplului Sartre-Beauvoir în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Mă voi mulțumi să amintesc că cei doi nu au făcut niciun act de rezistență în timpul Ocupației, ceea ce nu l-a împiedicat pe Sartre să devină, grație textelor pe care le-a publicat începând cu anul 1945, un „exemplu“ de scriitor angajat și de militant antifascist. Critică vehement Statele Unite, dar se duce acolo în mai multe rânduri, mai ales că are o legătură amoroasă. Întrebat de partea cui s-ar situa în caz că ar izbucni un nou război, Sartre răspunde că ar sprijini Uniunea Sovietică. Totuși, are relații proaste cu Partidul Comunist Francez, iar publicațiile sovietice îl atacă și ele, iritate de voga crescândă a existențialismului. Dar Sartre are deja convingeri ferme și nimic nu pare să-i zdruncine încrederea în nobilele idealuri ale socialismului. Face, într-un articol, o comparație aiuritoare între represiunea din URSS și cea din Statele Unite: dacă în America, spune el, este linșat un negru, avem a face cu o crimă impardo nabilă; în schimb, dacă în URSS sunt deportați un milion de oameni, acest fapt trebuie interpretat ca un accident de parcurs într-un proces ce vizează construirea unei societăți a libertății și a egalității. În alt articol afirmă că, oricare ar fi violențele comise de regimul sovietic, ele se explică prin dorința de a apăra cuceririle Revoluției, în timp ce în America sau în Spania lui Franco abuzurile vor să perpetueze exploatarea omului de către om. E incredibil cum un filosof aflat atunci în culmea gloriei a putut emite asemenea tâmpenii flagrante. La fel de intratabili se arată Sartre și Beauvoir față de Planul Marshall, văzut ca un plan diabolic al americanilor de a-i ține sub control pe europeni. Iar când, în 1949, are loc faimosul proces Kravcenko (inginerul rus care fugise în Occident, dezvăluise adevărul despre lagărele sovietice și dăduse în judecată publicațiile franceze comuniste care îl acuzaseră de minciună), Beauvoir îi scrie lui Nelson Algren, amantul ei american, că niciun cuvânt din câte a spus rusul nu e adevărat și că, oricum, Kravcenko e un trădător (de altfel, memoriile lui Simone de Beauvoir sunt un exemplu siderant de orbire și de mistificări conjuncturale).
Kremlinul găsește o temă privilegiată pentru propagandă, pe care o va exploata până în zilele noastre: lupta pentru pace. În aprilie 1949 are loc la Paris primul Congres internațional al partizanilor păcii, la care participă o importantă delegație sovietică (Fadeev, Korneiciuk, Ehrenburg ș.a.), romancierul american comunist Howard Fast, cântărețul Paul Robeson, apoi Aragon, Picasso, Joliot-Curie ș.a. Este înființat un Comitet permanent al partizanilor păcii. Sartre e deocamdată în expectativă, deși va declara mai târziu că socotea NATO drept o organizație militară agresivă și că în caz de război va fi de partea Rusiei sovietice. Kremlinul se așteaptă însă ca luările de poziție ale filosofului să fie încă și mai tranșante, deși Sartre va repeta cu obstinație că, „oricare ar fi crimele sale, URSS are asupra democrațiilor burgheze un redutabil avantaj – obiectivul revoluționar“. Lucrurile se schimbă în 1952, când Sartre se apropie de Partidul Comunist Francez și, apoi, de sovietici (adică de cei care îl atacaseră cu o violență extremă, numindu-l – spre exemplu – „hienă“). Un rol important în această apropiere îl are Ilia Ehrenburg, scriitorul sovietic ce beneficiase de un statut special, deoarece trăise ani mulți la Paris. Sartre participă, în decembrie 1952, la Congresul pentru pace de la Praga, asta după ce, cu puțin timp înainte, în capitala Cehoslovaciei avusese loc mascarada judiciară în urma căreia mai mulți lideri comuniști, în frunte cu Rudolf Slansky, au fost executați. Sartre e o prezență marcantă la Congres și singura lui obiecție privește faptul că operele sale nu sunt traduse în URSS. Filosoful publică un articol în ziarul „Le Monde“ și declară că libertatea de exprimare la congres a fost totală și că interpretarea răuvoitoare a atitudinilor sovieticilor e un semn de paranoia. Cu siguranță, Kremlinul nu se aștepta la o adeziune atât de entuziastă! De acum încolo, sovieticii îl vor folosi pe Sartre pentru a-și atinge scopurile propagan distice. Uniunea Scriitorilor, prin liderii ei, îl invită să facă o călătorie în țara sovietelor. Această primă vizită (în care Sartre nu e însoțit de Beauvoir) are loc între 26 mai și 24 iunie 1954. Ea se desfășoară după ritualul cunoscut: hoteluri de lux, mese copioase, banchete interminabile etc. Sartre, intră, la un moment dat, în comă alcoolică și trebuie internat pentru zece zile la spital. În ziua întoarcerii în Franța, „Literaturnaia Gazeta“ publică un interviu cu Sartre, în care acesta se declară încântat de ce a văzut în călătoria sa. Puțin mai târziu, într-un ziar francez, filosoful face această afirmație înmărmuritoare: „Libertatea de a critica este totală în URSS“.