Orice întâlnire cu Nicolae Manolescu a fost un moment fast. Un moment cu adânci reverberații în timp, greu de uitat. Încerc, folosind notele de jurnal, să refac întâlnirile mele cu Nicolae Manolescu. Întâlniri directe, fizice, dar și prin intermediul cuvântului scris, în cărți, în reviste.
16 martie 2023, joi. La Casa „Adam Müller Guttenbrun“ a avut loc Adunarea Generală pentru alegeri a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor. Ajung cu vreo douăzeci de minute mai repede, la intrare pe trepte îl întâlnesc pe poetul Andrei Novac. Stăm puțin de vorbă. În fața clădirii oprește o mașină, coboară primul Nicolae Manolescu, apoi Mircea Mihăieș. Cum sunt pe trepte în fața intrării în clădire, nu intru, îl aștept pe Nicolae Manolescu, căruia, când dăm mâna, îi spun „Alexandru Ruja“, iar el răspunde: „Ne cunoaștem de vreo patruzeci de ani“. Ceea ce este adevărat. Cel mai mult din scris, fiindcă de întâlnit ne-am întâlnit mai rar. Am rămas surprins de numărul mare de ani. Atât de surprins încât, pentru moment, nici măcar nu am încercat să aflu dacă timpul de patru decenii este cel exact. Am făcut acest lucru puțin mai târziu, în liniște, când am ajuns acasă. Și din nou am rămas surprins de exactitatea spuselor lui Nicolae Manolescu.
Erau „vreo“ patruzeci de ani de când fostul meu elev de la Liceul din Chișineu-Criș și fostul student al lui Nicolae Manolescu – Radu Călin Cristea – a ținut să-și lanseze cartea sa de debut – Emil Botta sau despre frontierele inocenței (1984) – în orașul natal. Moment pe care Nicolae Manolescu l-a onorat prin prezența sa. Au participat și alți scriitori pe care nu-i mai amintesc acum. Ca profesor și director al liceului, l-am ajutat pe Radu Călin Cristea în organizarea evenimentului, numai că și alte obligații profesionale pe care le aveam m-au împiedicat să stau mai mult timp în preajma participanților la acest eveniment. O excelentă prezentare a momentului a făcut, cu șarmul său recunoscut, poetul Ioan T. Morar (participant la eveniment, împreună cu Mircea Mihăieș) în „România literară“ (nr. 13-14), inclusiv a ineditului moment cu bicicleta de pe str. Prunului. Atunci l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, deci cu treizeci și nouă de ani în urmă. Expresia „vreo patruzeci de ani“ era corectă (prin relativul „vreo“) și arată, dacă mai era nevoie, memoria extraordinară a Profesorului Nicolae Manolescu.
Prins în valul amintirilor, am încercat să rememorez și momentul când l-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, nu doar acela când l-am cunoscut. A fost pe la mijlocul lui decembrie 1977, când Uniunea Scriitorilor (președinte era atunci George Macovescu) a organizat un colocviu pe problematica criticii și istoriei literare. Au participat critici și istorici literari din toată țara și din generații diferite. Lucrările colocviului s-au desfășurat în Sala Mică a Palatului. Cuvântul de deschidere i-a aparținut lui G. Macovescu, care a subliniat că nu s-a mai organizat la noi un asemenea colocviu – lucru adevărat, dar nici după aceea nu s-a mai organizat.
Atunci l-am văzut și l-am auzit vorbind pe tânărul critic Nicolae Manolescu, în a doua zi a colocviului (16 decembrie). A vorbit destul de scurt, dar incisiv. O intervenție de atitudine față de un anumit tip de critică (cu câteva trimiteri critice spre ceea ce a prezentat Ion Ianoși în prima zi, un fel de referat, ca bază pentru discuții) și de pledoarie pentru o critică de valorizare estetică. Păstrez și astăzi carnetul cu însemnările de la acest eveniment.
19 octombrie 1996, sâmbătă. La Filiala Uniunii Scriitorilor, lansarea volumului Totul despre Nicolae Manolescu – ediție îngrijită de Mircea Mihăieș. Scurtă convorbire cu Nicolae Manolescu și un autograf pe carte: „Dlui Alexandru Ruja, în semn de omagiu, N. Man–[olescu], Timișoara, [19]96“.
15 noiembrie 1996, vineri. Terminat Totul despre Nicolae Manolescu. Spirit constructiv, minte ascuțită, cu verb tăios și diagnostic sigur, Nicolae Manolescu și-a început activitatea de cronicar literar la „Contemporanul“, promovând un impresionism critic dezinvolt și agresiv (în sens pozitiv), printr-o dezlegare a energiilor de orice opreliști. Este aceasta și o expresie a dezlănțuirii tinerești pentru care nu existau tabuuri, dar și expresia unui rafinament cultural, venit din unirea unui talent inconfundabil cu studiul serios. Cartea comentată devenea încet-încet ceea ce criticul scria despre ea. Critica literară devenea o formă de creație. Continuând activitatea de cronicar literar la „România literară“, Nicolae Manolescu se identifică, în fond, cu simbolul cronicarului literar din a doua jumătate a veacului.
Prin Nicolae Manolescu, cronica literară devine o instituție, o instanță culturală, ce poate impune sau distruge, poate edifica sau demola. Foiletonistica nu mai este un exercițiu efemer, cum cred unii, ci un lucru trainic, un fel de fundament pe care se sprijină întreaga literatură ce se naște și trăiește sub ochiul atent al cronicarului. Este momentul pe care l-aș numi al etapei clasice din activitatea lui Nicolae Manolescu. Criticul devine mai circumspect (ușor sceptic), selecția este mai severă, autorii preferați se impun și cărțile sunt comentate cu regularitate.
Într-o altă vârstă literară a criticului, impresionismul nu se mai justifică nici afectiv, nici efectiv, fiind înlocuit cu analiza penetrantă, mai rece, de disecare pe verticala operei. Fraza caustică, ușor aforistică, oricum mult mai cenzurată (controlată) a luat locul celei expansive, dar plină de bucuria descoperirii, de la început.
1 ianuarie 1997, miercuri. Răsfoiesc revistele. În „România literară“ (nr. 51-52) N. Manolescu scrie un articol care ar trebui să dea de gândit, despre Societatea și artistul. Observații exacte, diagnostic precis despre starea artistului. Dar greu să pătrundă stratul de semidoctism al politicienilor. „Democrația în tranziție îl ignoră pur și simplu pe artist. Mai întâi, ea nu are criterii valorice, nu distinge între artistul adevărat și impostor, între cel foarte mare și cel de toată mâna. În al doilea rând, nu-l mai selectează pe artist, când e vorba de «spectacolele» ei: îl preferă pe omul politic sau pe omul de afaceri, pe infractor sau pe criminal. Și, implicit, nu-l mai plătește, marginalizându-l sub raport financiar, după ce l-a marginalizat sub raport social. O excepție face doar artistul rentabil, care se adresează maselor.“
11 ianuarie 2001, joi. După-amiază la Universitatea de Vest, în Aula Magna trebuia să fie o dezbatere despre Literatura diasporei, dar a fost mai mult despre profesorul Paul Miron (Universitatea din Freiburg). Nicolae Manolescu evocă plecarea la Freiburg în urmă cu 33 de ani, când la Uniunea Scriitorilor s-a primit o invitație pe numele său, al lui Ioan Alexandru și Marin Sorescu. La Freiburg au aflat cine i-a chemat: un român stabilit acolo, Paul Miron. Le-a făcut cunoștință cu mari personalități: Hugo Friedrich (Universitatea din Freiburg) și cu Martin Heidegger, unul dintre cei mai mari filosofi contemporani. Paul Miron, consideră Nicolae Manolescu, „scrie într-o limbă neverosimilă. Paul Miron este dintr-o specie pe cale de dispariție: a făcut pentru alții mai mult decât pentru sine“.
16 septembrie 2009, miercuri. Întâlnire cu Nicolae Manolescu la Adunarea generală de alegeri de la Filiala Timișoara. A fost mereu preocupat de starea Uniunii Scriitorilor, de îmbunătățirea condiției acesteia. Se vede și din alocuțiunea rostită aici, din care spicuiesc câteva idei, pentru că sunt adevărate direcții de activitate: „Într-adevăr o problemă a Uniunii este supraviețuirea, o problemă esențială; a devenit gravă. Nu este doar o problemă de resurse, ci de a atrage resurse. Este o mare birocrație în cazul proiectelor. Mi se pare că unele dificultăți sunt anume făcute ca să nu putem realiza proiectele; banii nu vin la timp, deci nu mai pot fi cheltuiți. O altă problemă este cea a vizibilității noastre ca breaslă. Am intrat primii în economia de piață, dar suntem și primii loviți de recesiune. A scăzut piața de carte. Am văzut că prin noua lege a salarizării profesorii nu mai au cei 100 de euro pentru cărți. Prin aceasta, editurile au pierdut 30% din vânzări. La aceasta se adaugă scăderea salariilor. Am pus pe picioare taxa de timbru. Dar scăzând vânzarea de carte, scad taxele încasate prin taxa de timbru. Unele edituri nici nu o plătesc. Dacă nu reuşim să ne facem mai vizibili, nu va fi uşor în viitor. În presă vezi o înspăimântătoare mizerie umană. Dar, nu mi-am pierdut speranţa.“
25 martie 2024, luni. Să fi fost o premoniție sau doar o simplă întâmplare (ceea ce nu-mi prea vine să cred)? Acela care a făcut din cronica literară o adevărată instituție literară, o instanță a selecției valorice – Nicolae Manolescu – publică în ultimul număr din „România literară“ (nr. 12/22 martie) un articol tot despre cronica literară. El închide un fascinant drum al vieții, desfășurat sub stindardul cronicii literare, devenită pagină de consacrare, pagină de luptă, pagină de evaluare axiologică.
Să recitim din articolul „Despre cronica literară, encore et toujours“ – pe care-l consider într-un fel testamentar, pentru că aici Nicolae Manolescu readuce în atenție demnitatea și responsabilitatea criticului care scrie cronică literară. „Prima condiție, dați-mi voie să spun după atâția ani de când scriu cronică, pentru ca să-și atingă scopul cronica de a întâmpina aparițiile editoriale, este să nu facă tranzacții cu valoarea cărților comentate. M-am confruntat de multe ori cu situația în care se aflau autori bătrâni, bolnavi sau recent decedați, cu a unor mari boși în instituții de partid și de stat, de care uneori depindea în mod direct publicația în care scriam, sau cu a unor scriitori așa zicând intangibili. Am renunțat la rubrica din «Contem po ranul» după zece ani, când noul director, succe sorul lui G. Ivașcu, n-a vrut să-mi publice cronica la Marele singuratic, romanul lui Marin Preda. Nu refuzul de a o publica m-a determinat să renunț, ci motivația lui: nu e bine să-l supărăm pe autor.“
Aceste gânduri rememorative despre cronica literară au fost publicate în 22 martie 2024. Doar peste o zi – în 23 martie 2024 – totul avea să devină istorie.