Funcția onomaturgică o omului are o vechime cât omenirea însăși. Omul, nomothet/onomaturg generic, dă nume lucrurilor din jur, fiindcă doar cine/ce are nume poate fi, și șlefuiește fără oprire instrumentul său fundamental de cunoaștere și auto-definire, limba (chiar dacă uneori „uită izvorul“). Ca ființă cugetătoare, el a inventat limbajul pentru a-și exprima gândurile, potrivind cuvinte pe o structură a competenței intelectuale deja existentă. Se vorbește despre așa-numita mentaleză, un soi de „limbă“ încrustată în creierul uman (lingua mentalis) printr-o dispoziție genetică; există, așadar, în creierul uman o predispoziție vorbitoare și o tendință denominatoare. Dar limba este învățată, nu înnăscută, omul nu se naște vorbind. După L.S. Vîgoțki, gândirea în sensul de „orientare în lume“ și lumea se dezvoltă paralel, pentru a se întâlni la un moment dat, când gândirea omului devine verbală. Atunci descoperă copilul că „orice lucru are un nume“. În sensul că așa, nu altminteri desemnează comunitatea în care el trăiește lucrurile respective. Gaspar Hauser, copilul sălbatic din Aveyron, povestea ulterior că lumea îi apărea ca un amalgam de pete și a devenit o lume de obiecte doar din momentul în care a învățat numele lucrurilor. „What’s in a name?“ Totul, inclusiv dușmanul tău.
Fiecărei limbi îi corespunde o analiză particulară a datelor experienței în numele unei rețele moștenite de acorduri culturale, fiecare generație adăugând propriile urme. L. Wittgenstein (Tractatus logico-philosophicus) avea dreptate: în fundalul „imaginilor“ de la suprafață, în numele cărora au loc comunicarea și înțelegerea dintre oamenii vorbitori ai aceleiași limbi, colcăie o impresionantă „enciclopedie“, se întrețes etimologii și convenții. Pentru Marina Yaguello (Les mots et les femmes), limba este într-o mare măsură, grație structurii sale și jocului conotațiilor sau metaforei, „o oglindă culturală care fixează reprezentările simbolice și se face ecoul prejudecăților și al stereotipiilor, alimentându-le și întreținându-le în același timp“. Orice nume are „cazier“ gramatical și existențial deopotrivă. El poate depune mărturie atât despre istoria limbii din care face parte, cât și despre istoria vorbitorilor acelei limbi. Experiența limbii este, trebuie să fie, o experiență gânditoare, activă, trează. „În toată literatura asupra subiectului, n-am găsit, spune Adam Schaff (Langage et connaissance), nici măcar un autor care să apere teza potrivit căreia vorbirea (adică actualizarea limbajului) poate exista fără gândire“. În limbajul obișnuit, esența dezvăluindă a limbii rămâne ascunsă. Negânditul cuvântului, în sensul latențelor sale uitate în forfota comunicării uzuale, poate surpa temeliile limbii și ale lumii. Le poate slăbi.
Dar e o slăbire în sensul slabei gândiri a lui Vattimo. Căci Il pensiero debole nu e „gândirea slabă“, adică firavă, neputincioasă, neîmplinită, ci „slaba gândire“, adică, pe de-o parte, o cugetare ieșită din strășnicia căii unice, a adevărurilor absolute, a certitudi nilor – gândirea care, slabă fiind, face pasul îndrăzneț căci disperat, dez-amăgit către relativ și incert. Dar, pe de altă parte, tot slaba gândire e vinovată și de pripita etichetare a lucrurilor prejmei și, în urmă, de supunerea apatică, abulică la o imagine falsificată, deviată, superficială ca și cum aceasta ar fi adevărul. E o gândire lenoasă, care nu duce gândul până la capăt, ci îl lasă suspendat și nerodnic. Departe de adevăr. Cei mai mulți dintre oameni trec prin viață cu un bagaj de credințe care n-au nici cea mai firavă justificare rațională; „opiniile oamenilor au mai ales rostul să-i facă să se simtă confortabil; pentru cei mai mulți dintre ei adevărul e o chestiune secundară“ (Bertrand Russell). Am mai spus-o: descoperirile științei lasă în urmă rezistente „ruine“ lexicale. Omul renunță greu la un nume al adevărului, chiar dacă știe că adevărul a plecat demult de sub numele cu pricina.
Starea „obișnuită“ a omului presupune ignorarea limbii cu toată istoria și complexitatea ei; trecerea rapidă și superficială prin cuvinte. Starea poetică însă, cea descrisă de un Paul Valéry, de pildă, cere depășirea sensului imediat al cuvintelor, scrutarea lor până la profunzimi misterioase. Într-o mică poveste despre cuvinte, descriam un dătător de nume în impas: la capătul trudei sale numitoare, înțelege că rămăseseră fără nume și fără de răspuns cele mai tainice dintre simptomele vieții și morții omului. Își alătură atunci Poetul (ziceam eu), care ficționează de atunci neobosit născocind nume pentru nenumit. Subminând „tendința prozaică a cititorului“, cum o numea Valéry, se ajunge la cunoașterea substanțială (în sensul pe care Camil Petrescu i-l conferă) ca dibuire indefinită, ca punere în contact a polului lucid cunoscător cu realitatea exterioară lui. Ca „divagație cosmogonică a vocabularului“ (Emil Cioran), poemul e încercarea perpetuă de a găsi răspunsuri la întrebările încuietoare ale existenței. Sau, și mai exact, de a pune cele mai iscusite întrebări pentru a revela esențe ultime. Întrebări care, prin tensiunea indusă, pot ține locul răspunsurilor.
Să vorbești înseamnă să pui la cale împerecheri de cuvinte. Să faci literatură, cu atât mai mult. „Literatura e truda cheltuită spre a apropia cuvinte diferite“ (Paul Valéry). Epitetul, ca adăugire, și comparația, ca instrument de cunoaștere, sunt mijloace predilecte de apropiere a cuvintelor pentru a descrie nu lumea reală, ci suprasensurile și simbolurile pe care scriitorii le propun lumii pentru a o soma să-și reveleze tainele. Frumusețea lor derivă și din bănuiala că ei, poeții/scriitorii, știu deja că totul e o născocire, că taina rămâne taină; dar mai știu și că fără povești viața își pierde hazul și rostul. Poemul, literatura conțin o doză de incantație, de descântec, de îndrăzneață ipoteză descriptivă. Între cuvânt și lume există un spațiu de manevră care suportă conexiuni inedite, evidențieri de valențe ascunse. Orice explorare a intervalului sporește cunoașterea, orice scrutare în adânc îmbogățește. Onomaturgul e, astăzi, tot mai des ispitit să se lase în voia „gândirii zero“, cum spune Saramago, să preia pe neruminate expresii, prejudecăți, amăgiri. Nu e orb, ci orbit de false autorități.
Lenevirea onomaturgului și slaba gândire ies la iveală și în enunțuri dintre cele mai obișnuite, „tradiționale“. Nu doar cele în genul „soarele urcă pe cer“, care ignoră știința despre Univers, ci și cele care demască prejudecăți. Spune un ins, umflându-și pieptul a fală: eu o ajut pe soția mea la treburile casei. De fapt, el spune că, în mintea lui orbită, toate aceste treburi sunt datoria soției, iar el, generos, o ajută. Am pomenit cu alt prilej exemplul dat de Benjamin Lee Whorf (Language, Thought and Reality), despre o fatală utilizare negândită a unui cuvânt. Cisternele din hambarul în flăcări nu erau goale, cum spunea muncitorul, ci golite, iar vaporii de benzină rămași în ele au declanșat o explozie care a ucis mulți oameni. Tot astfel, prostul poate nu e prost, ci doar prostit de dogme și ideologii amăgitoare. Iar leneșul e un lenevit, victimă a unor influențe harnice.
Se vorbește despre animale crude, rele, precum rechinul, cruzimea lor nefiind decât metoda de procurare a hranei îndestulătoare la care au ajuns în timpul evoluției, nicidecum urmarea urii față de cele pe care le ucid și mănâncă. Omul, în seama moștenirii sale de vânător, ucide toate soiurile de viețuitoare, ba le chiar crește pentru a fi mâncate, dar, firește, nu cruzime își numește gestul. Iubirea de animale, ca modă, a ajuns la cote aberante. Am văzut un clip propagandistic cu o fetiță drăgălașă de vreo trei ani care, în lacrimi, refuza să mănânce carne de pui ori de miel. Dar pește mănânci? o întreabă cel care o filmează manipulator. E animal? întreabă ea, derutată. Da. Atunci nu mănânc nici pește. Mănânc doar vegetale. Animalele nu-și doresc să le mâncăm. Nu i-a spus nimeni că și planta e vie, respiră (vezi stomatele, micile lor guri), crește și nu e sigur că tot ce-și dorește e să fie mâncată.
Dar cauza lenevirii onomaturgului contemporan, tot mai des arătată cu degetul e dependența de tehnologia digitală. Toată cunoașterea, ți se spune, e la îndemâna ta, la distanță de un click. Nu mai e nevoie de școală, nici de gând(ire). Studii serioase demonstrează că slăbirea capacității de a face conexiuni, de a gândi are legătură cu impactul erei digitale. Răsfățat de înlesnirile care i se pun la dispoziție, omul își lasă creierul în stand by. Năuc, manipulabil, se crede stăpânul universului pe care, lenevit, îl ignoră. Performanța cognitivă scade alarmant, omul își pierde îndemânări, priceperi, imaginația băltește ori e mimetică și fără frunte. Toate canalele media colaborează intens la lenevire și ne-gând. Dacă, odinioară, ți se spunea că s-a întâmplat ceva, tu având datoria și libertatea de a decide cum gândești despre cele întâmplate, astăzi ți se spune de-a dreptul cum să gândești despre ceea ce se întâmplă, ție rămânându-ți sarcina de a te întreba, apatic, dacă s-o fi întâmplat cu adevărat sau e o făcătură. (The Free Thought Project – Podcast)
Cantitatea de literatură frecventată influențează direct expresivitatea vorbirii și gândirea. Comunicarea interumană nu e o linie dreaptă, o suprafață netedă, ci o țesătură cu nenumărate noduri, cu fire lăsate libere în jurul vorbelor emise. E mereu in progress. Vorbită sau scrisă, fraza se deschide interpretărilor fără număr, dă târcoale adevărului, ezită, revine. După Camil Petrescu: „Vorbele pot forma orice fel de înțeles și au valențe cu toate celelalte vorbe“. Nu e aici doar laudă a capacităților combinatorii, dar și un avertisment legat de ambiguitatea oricărei comunicări. Vorbitorii aceleiași limbi nu vorbesc nicidecum toți la fel. Nu cunosc același număr de cuvinte, nici nu au deprinderi egale de conștientizare a posibilităților limbii exersate prin lectură. Carența de literatură s-ar cuveni înscrisă în nomenclatorul bolilor. Am avut de curând o mică dovadă, geamănă cu cea a celebrului „de bună seamă“, obstacol teribil pentru elevii de la examenul de bacalaureat, dar și pentru părinții lor. Ne îndreptam spre casă în taximetru. L. îmi spune că lui X i-a fost frig astăzi la întâlnirea de la Filială. Nu se poate, spun eu, centrala funcționa, erau cel puțin 20 de grade. Cred că a venit înfrigurată de acasă. Tresărind, taximetristul a întors scurt capul și a exclamat: „Înfrigurat? N-am mai auzit niciodată cuvântul ăsta. Înfrigurat! Ha!“ Mirarea lui spontană era un semn că-și recunoștea carența. Un prim pas spre vindecare.
Obsedată de o corectitudine care pierde din vedere omul și istoria lui, gata să apere drepturi inventate ori exagerate dincolo de limita bunei măsuri, societatea contemporană subminează însăși bogăția limbilor. Nenumărate epitete au devenit tabu, așa încât, dacă ți se cere să dai semnalmentele unui făptaș, te descoperi blocat de numărul de cuvinte interzise. Omul acceptat azi e un contur gol: nici gras, nici slab, nici bărbat, nici femeie, nici alb, nici negru ș.a.m.d. Orice încercare de personalizare a portretului te poate arunca în culpă, poate ofensa, răni, stresa. Bogăției descrierilor despre om din literatura mare a lumii îi este preferat rezumatul. Ne paște, repet, o epidemie cu urmări greu de gestionat: carența de literatură. Carența de umanitate.
Pe acest fundal, un punct luminos: pe BBC Arts, Gregory Doran, fost director artistic la Royal Shakespeare Company, face un mic experiment. Într-un sketch comic lansat la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare, a provocat actori cunoscuți să improvizeze un mic scandal despre ce cuvânt s-ar cuveni accentuat în nemuritoarea replică „To be or not to be… that is the question“. Demonstrează astfel că Shakespeare e infinit deschis la orice interpretare și la orice înțelegere. Minunățiile limbii merită explorate liber, ferite de imixtiuni obtuze, dictatoriale.