- A treia ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (adică DOOM3, din 2021) are ca motto un citat din Quintilian: „Si consuetudo vicerit, vetus lex sermonis abolebitur“. Cuvintele latinești ale faimosului profesor de retorică, plasate la începutul Notei asupra prezentei ediții, sunt însoțite de precizările cuvenite. Astfel, ni se indică locul de proveniență (Quintilian, Institutio Oratoria, I, 5, 29) și, pe aceeași pagină (vezi DOOM3, p. 9), într-o notă de subsol, ni se oferă și tălmăcirea românească în acest mod: „«Dacă obiceiul învinge, vechea lege se abolește.» (trad. Ion Buzași, «România literară» 21/2016)“. Următoarea notă de subsol vine cu o altă mențiune utilă: fragmentul de mai sus reprezintă, totodată, chiar „mottoul sub care a participat în 1869 la concursul Academiei Române Gramatica lui Timotei Cipariu“. La o verificare, se observă că și această informație a fost preluată din articolul lui Ion Buzași, la fel ca și traducerea trunchiată (de vreme ce „vetus lex sermonis“ înseamnă „vechea lege a vorbirii“).
- Nefiind ales la întâmplare, se știe că un motto este important, întrucât fie semnalează direcția adoptată de autorul/autorii lucrării în cauză, fie anunță principiul călăuzitor, fie expune viziunea sau ideea care justifică atitudinea față de obiectul cercetării ș.a.m.d. Firește, un citat – mai mult sau mai puțin celebru – poate fi luat și ca atare, rupt de contextul originar, deoarece prezintă, oricum, un înțeles (global) rezultat din semnificațiile cuvintelor alcătuitoare; altfel spus, el exprimă totuși un adevăr ori (măcar) un sens, înfățișându-se ca un enunț autosuficient, similar unui proverb. În aceste condiții, se produc câteodată și resemantizări sau reinterpretări ale unor formule cunoscute, cum este, de pildă, cazul expresiei Et in Arcadia ego, care însemna cu totul altceva inițial (vezi Cr. Munteanu, Expresii resemantizate, în „Limba română“, nr. 2/2019, p. 255). Neîndoielnic, același citat poate fi întrebuințat uneori și cu încărcătura ideatică pe care i-o dă sensul întregului context din care a fost extras, însă presupun că nu așa s-a procedat în privința motto-ului din DOOM3. Citatul respectiv va fi fost considerat unul potrivit pentru a explica, întrucâtva, schimbarea lingvistică în general și mai cu seamă modificările periodice ale normelor dintr-o limbă literară. Deci, el poate servi și ca argument al autorității pentru a motiva înregistrarea unor modificări mai recente (ca recomandări deja) într-un asemenea dicționar.
- În cele ce urmează, nu voi mai face referire la DOOM3 (care mi-a oferit aici doar punctul de plecare), căci scopul articolului meu este altul, vizând tema „moralitate și limbă“, așa cum o regăsim îndeosebi la Quintilian. Până să revin la Quintilian pentru a afla mai exact ce înțelegea anticul retor prin lat. consuetudo (semnificând „obicei, uz, deprindere“) și ce învățături am putea dobândi din lecțiile sale, fie-mi permis să recurg la un exemplu din limba română. Este vorba despre forma (greșită) complect, ivită la un moment dat (prin analogie, pesemne, cu adjective ca perfect, defect etc.) și circulând o vreme în dauna formei corecte complet (din fr. complet, lat. completus). Pe această linie, mărturisirea lingvistului Alexandru Graur este una relevantă și instructivă, neavând nevoie, deocamdată, de comentarii: „Într-adevăr, nu cred că peste tot trebuie să renunțăm pur și simplu la luptă. Un amănunt care mă privește personal mă întărește în această convingere. Acum 40 și ceva de ani, constatând că în jurul meu se pronunța mereu complect în loc de complet, mi-am spus că nu mai e nimic de făcut, că trebuie să acceptăm forma coruptă, pe care am început să o folosesc și eu. Imediat am stârnit proteste de la diferite persoane cu care stăteam de vorbă: «Cum, și dumneata zici complect?» Aceasta m-a făcut să revin asupra hotărârii pe care o luasem și constat acum că bine am făcut, deoarece astăzi aproape toată lumea pronunță bine, complet.“ (Al. Graur, Dicționar al greșelilor de limbă, Editura Academiei R.S.R., București, 1982, pp. 12-13).
- Contextul lărgit în care se întâlnește fraza lui Quintilian („Si consuetudo vicerit, vetus lex sermonis abolebitur.“) este unul legat de diverse greșeli de accentuare identificate în operele poeților. După ce notează că „se întâmplă ca și necesitatea metrului să schimbe accentul“, Quintilian trage o concluzie de bun-simț: „Însă aceste cuvinte, luate separat, nu se vor îndepărta de la principiu – sau, dacă deprinderea va învinge, va fi desființată vechea lege a vorbirii [subl. mea, Cr.M.]. Observarea acestei legi este mai dificilă la greci, fiindcă la ei există mai multe feluri de vorbire, pe care le numesc διαλέκτοι dialecte, și ceea ce este greșit într-unul este corect, uneori, în altul. La noi, însă, regula accentuării este foarte simplă.“ (Quintilian, Institutio Oratoria, I, 5, 29). (Precizez că această traducere îi aparține Mariei Hetco; în continuare, voi apela la ediția sa: M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.)
4.1. Chestiunea avută în vedere este una care ține de ortoepie: „Îndepărtând, deci, toate greșelile amintite mai sus, se va obține ceea ce se numește ὀρθοέπεια ortoepie – pronunțare corectă…“ (Ibid., I, 5, 33). De altminteri, întregul capitol (I, 5) tratează „despre calitățile și defectele stilului“. Dintre virtuți, cea mai importantă este corectitudinea (alături de claritate și frumusețe; cu mențiunea că proprietatea este inclusă în frumusețe).
4.2. În capitolul următor (I, 6), Quintilian se ocupă tot de felurite aspecte ale exprimării corecte, trecând în revistă o serie de reguli care trebuie respectate atât în rostire, cât și în scris: „Limbajul este bazat pe principiu, pe vechime, pe autoritate și pe uz.“ (I, 6, 1). Principiul este dat de analogie (cel mai adesea) și de etimologie (uneori). Vechimea conferă cuvintelor maiestate (sau un soi de „nimb religios“). Autoritatea vine dinspre oratori și istorici (și mai puțin dinspre poeți). Uzul „este cel mai sigur profesor al vorbirii și trebuie să îl folosim ca pe o monedă unanim recunoscută“ (I, 6, 3).
4.3. Dar ce este uzul în concepția lui Quintilian? Comportându-se ca un veritabil om de știință, anticul profesor caută să transforme un cuvânt comun al limbii latine, consuetudo, în termen tehnic, înzestrându-l cu o semnificație specială: „Dacă prin acest cuvânt [= consuetudo] am înțelege ceea ce fac cei mai mulți, se va da un îndreptar foarte periculos nu numai pentru felul cum să vorbim, dar, ceea ce este mai grav, pentru felul cum trebuie să trăim; într-adevăr, de unde atâta fericire ca cele corecte să placă majorității? Așadar, după cum depilarea, tăierea părului în trepte și băutura peste măsură la băi – chiar dacă ele au năpădit masa cetățenilor – nu vor constitui uzul, fiindcă niciuna dintre ele nu sunt fără reproș, dar a ne spăla, a ne tunde și a mânca constituie uzul, tot așa în vorbire nu va trebui acceptat drept regulă ceva ce s-a înrădăcinat greșit în mințile multora. […] Vom numi, așadar, uz curent în vorbire ceea ce este în asentimentul învățaților, după cum voi numi fel obișnuit de trai pe cel acceptat de consensul oamenilor morali“ (I, 6, 43-45). În esență, vom descoperi o idee similară spre finalul tratatului: „În sfârșit, ce e rău are mulți admiratori; ce e bun însă nu dezaprobă nimeni“ (XII, 10, 76).
- Prin urmare, pentru Quintilian, corectitudinea exprimării se asociază în mod obligatoriu cu moralitatea. „Uzul curent în vorbire“ implică o etică aparte. Relația dintre cele două îi apare bătrânului retor atât de evidentă, încât i se pare firesc să facă recomandări ca acestea, privitoare la educația celor mici: „Înainte de toate, limbajul doicilor să nu fie defectuos; Chrisip a pretins ca ele să fie inițiate în filosofie, dacă este posibil; în orice caz, a susținut să [le] alegem pe cele mai bune cu putință. Fără îndoială, în alegerea lor primul criteriu este cel moral; totuși să vorbească și corect.“ (I, 1, 4-5); „Dacă totuși nu se vor putea găsi doicile, sclavii și pedagogii aceia pe care i-aș dori din tot sufletul, este necesar să existe în mod permanent o persoană bună cunoscătoare a vorbirii corecte, care, în caz că ceilalți vor pronunța greșit unele cuvinte în prezența copilului, să le corecteze pe dată și să nu lase ca greșeala să prindă rădăcini în mintea lui.“ (I, 1, 11).
- Toate acestea se explică, în mare parte, prin viziunea pe care Quintilian o are despre retorică, definită (în mai multe locuri) drept „știința de a vorbi bine“ („ars bene dicendi“) (vezi, de pildă, II, 15, 38). De altfel, pe parcursul unui capitol (XII, 1), el insistă (de acord cu M. Cato) că oratorul trebuie să fie „un om moral, experimentat în arta vorbirii“ („vir bonus, dicendi peritus“) (XII, 1, 44). Este chiar pe deplin convins că „nici nu poate ajunge orator decât omul corect“ (XII, 1, 3). Spațiul alocat nu-mi permite să analizez aici concepția sa morală în ansamblu (cf. VI, 2, 8 și urm.), dar este destul să amintesc faptul că o atare concepție pornește de la credința (de sorginte aristotelică, probabil) că lucrurile bune i-au fost dăruite omului de către natura însăși, care tinde permanent spre desăvârșire. Într-o asemenea cheie trebuie înțelese și afirmațiile despre decența exprimării: „Există lucruri care se potrivesc tuturor oamenilor întotdeauna și în tot locul, de exemplu o conduită și un limbaj cuviincios. Dimpotrivă, o conduită și un limbaj indecent nu convin nimănui, niciodată, nicăieri.“ (XI, 1, 14).
- În consecință, Quintilian preferă (cel mai adesea) limba comună (sermo vulgaris), pe care o apreciază pentru simplitatea și naturalețea ei, însă el încearcă, totodată, să opteze – în cadrul comunicării publice – pentru aspectul cel mai îngrijit al graiului matern, indicându-i și pe cei care au sarcina de a norma limba. Desigur că nu avem încă de-a face cu o limbă (latină) propriu-zis literară sau exemplară, în pofida caracterului ei destul de unitar în comparație cu greaca veche (vezi supra, § 4.), dar atitudinea lui Quintilian este cea justă: „Vom numi, așadar, uz curent în vorbire ceea ce este în asentimentul învățaților, după cum voi numi fel obișnuit de trai pe cel acceptat de consensul oamenilor morali.“ („Ergo consuetudinem sermonis vocabo consensum eruditorum, sicut vivendi consensum bonorum.“) (I, 6, 45). În felul acesta, dezvoltarea naturală a limbii este temperată de (un gen de) moralitate.
- Nu putem încheia fără alte câteva lămuriri. În termenii lui John Dewey – din volumul Ethics (1908), scris în colaborare cu James H. Tufts –, ideile morale (sau etice) au evoluat de-a lungul timpului dinspre o moralitate cutumiară (adică a obiceiului) către o moralitate reflexivă (sau conștientă). Cele două forme se întrepătrund pe alocuri, pe terenul concret al manifestărilor umane. Pe de o parte, este clar că rațiunea de a fi a limbajului și modul în care se constituie el în sânul activităților omenești (desfășurate în comun/în asociere) îl situează pe acesta în zona moralității cutumiare. Pe de altă parte, este limpede că deciziile pe care le iau oamenii de cultură („învățații“) ce cultivă și monitorizează limba literară reprezintă o ilustrare a moralității reflexive. Din cele examinate, rezultă că atât Quintilian, cât și Al. Graur, bunăoară, au avut intuiția celor două orientări.