Un interviu exclusiv pentru „România literară“ cu una dintre cele mai spectaculoase scriitoare ale momentului – e născută în Italia, scrie în italiană, dar trăiește de peste două decenii în Japonia. În limba română a publicat două foarte apreciate romane – Ce încredințăm vântului și Viețile secrete ale culorilor, ambele apărute la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“.
LAURA IMAI MESSINA s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de Casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Tot în 2021 apare romanul Viețile secrete ale culorilor (Le vite nascoste dei colori; Humanitas Fiction, 2023), urmat, în 2022, de L’isola dei battiti del cuore. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke și Emilio. (sursa: Humanitas Fiction)
Cristian Pătrășconiu: Fac mai întâi apel la o faimoasă formulă în latină: latinescul „Mille viae ducunt homines per saecula Romam“, care în limba română s-ar putea traduce cam așa: „o mie de drumuri vor conduce întotdeauna oamenii la Roma“. Toate drumurile duc la Roma sau toate drumurile duc la Tokyo pentru dumneavoastră?
Laura Imai Messina: Să spunem că toate drumu rile duc la Roma și toate drumurile duc la Tokyo, așa cum toate drumurile duc la Paris sau Londra, depinde de direcția vântului. În cazul meu vântul m-a condus, m-a îndreptat spre Orient, iar un alt vânt m-a readus în Italia, dar ținându-mă în Japonia, prin intermediul limbii. Vântul meu este limba, una dintre aceste „străzi“ pe care o străbat, dar rămânând la Tokyo. E ca și cum ai călători, dar fără să călătorești efectiv, deoarece pentru mine limba este un loc.
Dumneavoastră locuiți demult timp în Japonia. Cum ajută acest fapt literaturii pe care o scrieți? Ce suflet nou sau ce soft nou ați primit în urma alegerii de a locui acolo?
Da, trăiesc în Japonia de 20 de ani. Cred că am obținut o bogăție uriașă, care derivă din faptul că sunt un fel de hibrid, nu mai sunt întru totul nici italiancă, dar nici japoneză nu voi fi cu totul vreodată. Așadar, s-a creat ceva atipic, pentru că, deși scriu despre locuri și personaje japoneze, în realitate fac asta într-un stil profund italian, cu o limbă, o atenție la detaliu, care sunt mult mai caracteristice limbii italiene decât celei japoneze. Îmi place să fiu hibridul care sunt, să nu fiu complet nici una dintre cele două dimensiuni. Cred că este o mare îmbogățire să mă aflu undeva la mijloc, un pic într-o parte, un pic într-o parte, un pic în cealaltă.
Ce înseamnă pentru dvs. Giap pone Mon Amour? Este un blog, dar este și povestea unei pasiuni. Ce este această pasiune, această iubire?
Da, este actualmente parte din site-ul meu personal, așa a început, ca un blog. Pasiunea mea pentru Japonia o văd ca expresie a iubirii mele pentru complexitate, pentru ceea ce nu se lasă înțeles imediat, pentru o cunoaștere în straturi. Japo nia nu este simplă, presupune o explorare permanentă și este o cul tură care nu se deschide cu ușurință față de străini, care necesită studiul limbii, căci fără cunoașterea limbii este imposibil să pătrunzi cultura niponă. Iar din acest punct, al limbii, s-a ramificat totul, precum un copac: literatura, arta, muzica și a devenit o iubire rotundă, completă, într-atât, încât nu doar că nu m-a îmboldit să plec, ci, dimpotrivă, să rămân, și iată că au trecut 20 de ani.
Japonia e un loc în care te pierzi pe tine însăți sau în care te regăsești?
Ambele variante. Am pierdut anumite părți, dar am câștigat altele. În realitate, cred că mi-am găsit un echilibru interior mai mare, mai durabil în Japonia, pentru că este o țară a calmului, cel puțin Japonia pe care o trăiesc eu, firește. Cred că nu aș fi reușit niciodată să devin o scriitoare dacă aș fi trăit în Italia, chiar dacă limba italiană o port cu mine. E mai degrabă un loc în care m-am regăsit, decât să mă pierd. Mă pierd în cultură, în limbă, în miile de nuanțe ale unei culori, dar, de fapt, mă și regăsesc în bună parte, mă regăsesc în cultură, în atenția maniacală dedicată anotimpurilor, care e tipic niponă. Ai nevoie să te și pierzi puțin în procesul acesta de căutare ca să găsești ceva nou. Dar ca rezultat final, sfârșesc mereu prin a mă regăsi un strop în plus.
Ce înseamnă acasă pentru dumneavoastră? Unde este acasă: Japonia sau Italia? Sau poate că simțiți că acasă este mai degrabă ceva interior, nu un punct geografic anume?
Eu mi-am impus o regulă, aceea de a nu compara niciodată: Japonia sau Italia, care-mi place mai mult, ce mâncare îmi place mai mult, care e locul unde mă simt mai bine. Cred că nu trebuie, nu folosește la nimic să tot compari. Așa că acum folosesc verbul a mă întoarce pentru ambele țări: mă întorc în Italia, mă întorc în Japonia, iar acesta este echilibrul interior pe care l-am găsit. Altfel aș fi continuu sfâșiată, frântă pe dinăuntru, dacă nu aș fi așa, m-aș simți mereu cu o parte acolo, iar cealaltă aici, de parcă inima mi-ar fi departe. Și-apoi scriu, scriu în italiană, iar italiana e un loc pentru mine, ca și cum ar fi o casă. Așa că nu am vreo nostalgie după Italia, tocmai pentru că scriu și gândesc în italiană. Cuvintele sunt locuri, persoane/întrupări, ceva foarte concret pentru mine.
Așadar, undeva la mijloc…
Într-un fel, da. Însă limba ita liană îmi servește drept loc, așa că, atunci când scriu, e ca și cum aș fi în Italia. De aceea nu simt niciun fel de nostalgie. Când scriu, sunt în Ita lia, or, eu scriu zilnic, e și un exercițiu de a-mi păstra ființa, personalitatea.
Atunci e mai degrabă vorba despre o patrie interioară, nu exte rioară.
Hmm… Dar și Japonia are ne nu mărate influențe asupra mea, însă nu vreau să le compar, căci aș ajunge bucăți, m-aș fragmenta. Aș tânji după Italia ca să mă pot regăsi mai mult, așa că nu vreau să îmbrățișez viziunea asta, așa că am găsit această cale nouă, diferită. Prin urmare, scrisul e o modalitate de a mă păstra pe mine, de a-mi păstra sinele unit.
Este Japonia „indescifrabilă“? Într-un interviu ați spus că acesta este un cuvânt des folosit în legătură cu Japonia – indescifrabil…
Este indescifrabilă pentru cine nu cunoaște limba, însă o parte din Japonia rămâne mereu indescifrabilă chiar și după douăzeci sau cincizeci de ani. De pildă, un faimos psiholog japonez spune că sufletul are nevoie de un loc de neexplicat/care nu necesită explicație, are nevoie să nu se comunice permanent pe sine; există o parte a inimii care nu trebuie să folosească cuvintele, nu trebuie să se explice, ca astfel să se protejeze. Ca și cum pentru a iubi trebuie să rămână o parte numai pentru tine. Inclusiv ca să ai o relație bună cu ceilalți. Cred că e vorba de același lucru și în privința culturii japoneze. O parte din ea va rămâne mereu în afara radarului nostru, capacității noastre s-o cuprindem, dar tocmai asta e ce ne trezește dorința de a explora, de a studia, de a trăi o nouă zi de la capăt, faptul că mereu e ceva nou, încă nedescoperit.
Cum sunteți după mulți ani petrecuți în Japonia? Cum simțiți că v-a modelat Japonia?
M-a făcut mai calmă, mi-a oferit mai mult spațiu. În Italia erau prea multe limite/limitări pentru mine, inclusiv mai/prea multe probleme practice. Japonia este pentru mine o țară relaxantă, îmi lasă mult spațiu de gândire, aproape niciodată nu sunt probleme practice, așa că reușesc să merg în profunzime, să mă concentrez asupra lucrurilor importante. Așa că am devenit mai răbdătoare, evident, mai încrezătoare, mai optimistă, pentru că realizez că persoanele din jurul meu sunt bune. În timp ce înainte eram mai suspicioasă, mă temeam de ceilalți. Am devenit mai deschisă datorită Japoniei, deschisă la modul absolut. De pildă, poate că altădată, venind în România sau Polonia (a căror oaspete sunt zilele acestea; în luna aprilie a acestui an, Laura Imai Messina a fost în țara noastră pentru a-și lansa cele două romane – n.m., C.P.), aș fi avut tot felul de prejudecăți, de stereotipuri, dar acum nu mai e nimic de acest fel, sunt foarte curioasă și atât. Or, asta cred că i-o datorez mai mult Japoniei ca atare, timpului petrecut acolo, care a însemnat/care a cerut multă smerenie/umilință din partea mea.
Japonia: armonie în viață egal armonie în literatură? Am putea spune și așa?
Nu știu câtă armonie, deși mulți îmi spun că ar fi acest fel de armonie în scrisul meu. Însă este o armonia care vine la sfârșit. În sensul că în toate cărțile mele este o dramă, o dificultate de a trăi, chiar una profundă, pentru că eu cred că pe noi toți ne încearcă, în diferite situații și diferite grade, osteneala, truda. Să trăiești este și o trudă, nu e ușor. Dar în cele din urmă există o cale. Așa că poate senzația aceea de armonie mai degrabă decât ceva ce există e un proces. Un proces permanent, fiindcă în fiecare zi noi ar trebui să ne căutăm fericirea, niciodată nu spunem – sunt fericit și gata, sfârșit. Acum sunt fericit, dar o clipă mai târziu va trebui să găsesc o modalitate/cale de a crea fericirea. Așa că și armonia este un proces, o lucrare continuă.
Nu este o stație finală….
Deloc. Este un proces de zi cu zi, care începe în fiecare dimineață când te trezești, nu o poți lua ca pe ceva garantat, de la sine înțeles, nu poți să-ți spui gata, sunt fericit, am ajuns la capăt, ci trebuie să accepți că este ceva de moment, iar a doua zi o vei lua de la capăt.
Scrieți în cafenele și în metrouri? Nu e prea mult zgomot acolo?
Da, scriu în cafenele și în alte locuri asemenea, dar nu, nu-mi par zgomotoase, pentru că-mi pun căștile, văd mișcarea în jurul meu, dar zgomotul nu mă atinge.
Dacă nu e așa de mult zgomot, atunci ce anume e acolo încât vă determină să puteți scrie? Poate o muzică aparte?
În realitate, mă dovedesc aproape obsesivă la acest aspect, de pildă ascult aceeași melodie sute de ori la rând, ceea ce-mi permite să-mi ridic și să-mi schimb gradul de concentrare. Sunt însă și perioade sau părți din cărți pe care trebuie să le scriu pe fundalul sonor al ploii. Așa că am liste pe telefonul meu unde se aude ploaia, o oră, chiar și două. Și e foarte ciudat, pentru că uneori mă aflu în vreun tren, afară e soare, eu ascult ploaia în căști și scriu. Deci sunt un soi de furtuni, fulgere, ploaie peste ploaie, tot zgomotul ploii. E un fapt frecvent acesta, adeseori zgomotul ploii. Și tot deseori muzică, dar se schimbă. Uneori e muzică dance, chiar și foarte ritmată, alteori bucăți foarte melodioase, dar întotdeauna un fundal muzical. Abia în faza de editare/redactare, când trebuie să corectez cartea, nu trebuie să ascult niciun fel de muzică, pentru că nu trebuie să fiu emoțională, ci cât mai obiectivă. Când scriu, mă folosesc de emoții, când trebuie să corectez, când ies din carte și o recitesc – tăcere. Pentru că altfel sunt influențată de tot felul de emoții.
Ce încredințăm vântului? Să o spun și în italiană: Quel che affidiamo al vento? (fără semn de întrebare, această formulă dă titlul unuia dintre romanele Laurei Imai Messina – n.m., C.P.)
Cred că-i încredințăm vântului mai ales speranța de a reîntâlni persoanele dragi pe care le-am pierdut, ceva foarte apropiat sau legat de speranța de a încredința pentru ca mai apoi să primești în schimb un pic de identitate, de putere, căci persoanele pe care le pierdem sunt ca o măsuță – pierd o bucată din ea, pierd echilibrul, ne pierdem echilibrul ori de cât ori pierdem pe cineva apropiat. Așadar, ne încredințăm vocea, speranța de a ne pune în legătură cu cei pe care i-am pierdut pentru a ne simți mai bine ulterior.
Cine a avut ideea de a instala un asemenea telefon? Telefonul vântului…
A fost ideea lui Sasaky-san, pe care l-am și intervievat, din când în când ne și auzim la telefon sau pe e-mail. De altfel, fiul lui locuiește foarte aproape de locul unde locuiesc eu, tare curios lucrul acesta. Într-o zi el a instalat această cabină telefonică, pe care a fost destul de greu s-o găsească, asemeni unui obiect de artă. A instalat-o în grădina lui, înăuntru a așezat un telefon deconectat și a început el singur să vorbească cu verișorul lui, care murise de cancer, dacă nu mă înșel, cu puțin timp înainte. Ridica receptorul și vorbea și vorbea, dar câteva luni mai târziu, când a fost cutremurul și imediat după tsunami de la Tōhoku, oamenii au început să urce acolo și să-l viziteze din alte motive. A fost ceva întâmplător, dar cu o forță poetică atât de puternică, încât a oferit speranță unor zeci de mii de oameni.
De fapt: de ce e bine, fundamental bine, că există acel telefon extraordinar? Un asemenea telefon dă un sens nou vieții?
Da, dar nu funcționează cu toți. Să știți că poți crea o astfel de legătură prin care să comunici astfel. Acela e un loc-simbol, cel puțin la început, dar în realitate ceea ce am înțeles e că pentru multe persoane simplul fapt că știu de existența unui asemenea loc le dă speranța că pot comunica. Dar chiar și acasă, faptul că poți ridica receptorul telefonului și astfel să comunici cu celălalt este, repet, ceva ce dă speranță, echilibru. Îmi amintesc de o femeie care mi-a spus că vorbea cu tatăl ei care murise nu ridicând receptorul vreunui telefon, ci ori de câte ori punea rufele la spălat. După ce a citit romanul, și-a permis să vorbească cu tatăl ei. Așa că ori de câte ori băga rufele în mașina de spălat și-i dădea drumul, mașina scotea zgomotul ăla specific, ea se așeza acolo și începea aceste conversații cu tatăl ei. Telefonul acesta al vântului nu este doar un loc, ci ideea aceasta eliberatoare, care eliberează întru totul. Te poți simți ciudat, să-ți spui că nu ești în toate mințile: acum ridic receptorul ăsta neconectat și vorbesc cu mama care nu mai e. Și totuși, se poate face, telefonul vântului o dovedește. Eliberează, este o idee care eliberează.
Un telefon terapeutic.
Absolut, dar nu atât obiectul ca atare sau locul cu pricina din Japonia.
E singurul telefon din lume de acest gen? E suficient un singur asemenea telefon pentru toată lumea?
Dacă ai suficientă imaginație, căci fără imaginație este imposibil să-l realizezi, materializezi, dar o imaginație bună, pozitivă, atunci există un astfel de telefon pentru fiecare în parte și reprezintă o trecere. Trecerea de la a te gândi la a vorbi și la a spera. Pentru că doar a te gândi înseamnă aș vrea, dar nu pot. Aș vrea atât de mult să pot vorbi cu tatăl meu, dar nu pot, căci nu mai e, ceea ce presupune mereu un sentiment de frustrare și tristețe, îți amintești permanent numai de absență. Dar să vorbești înseamnă să crezi, adică să-ți încredințezi cuvintele, să le simți în timp ce vorbești. De altfel, după această primă apariție din Japonia, unii dintre cei care mi-au citit cartea au creat în Italia un astfel de telefon al vântului în diferite locuri.
De fapt, ce vreți să spuneți este că nu obiectul în sine, telefonul, este sursa speranței, ci tu însuți, propria persoană.
Exact, pentru că, dacă ai sufi cientă putere de imaginație, îți poți imagina că acel cineva drag te poate auzi, ba chiar îți poate răspunde. E practic, pen tru că, dacă vorbești cu o persoană ani la rând, zeci de ani, îți poți ima gina răspunsurile ei chiar și atunci când nu mai este. De pildă, acum sunt departe fizic de soțul meu, dar, dacă îmi imaginez că stau de vorbă cu el, aproape că-mi pot ima gina care ar fi răspunsurile, replicile lui, multe alte detalii pe care mi le pot imagina, pentru că le-am auzit de atâtea ori de-a lungul timpului. Așa că ima gi nația nu este doar crea ție, ci și adu cere-aminte, poți să asamblezi tot felul de amintiri, să le recreezi pe moment.
Am o rudă care vorbește cu fotografia soțului ei, mort deja de peste 20 de ani. Vorbește cu el așa zi de zi…
Da, și este ceva cât se poate de real. Noi nu realizăm că uneori vorbim unii cu alții fără să comunicăm cu adevărat, pentru că nu ne acordăm atenția necesară, nu ne ascultăm prea mult, dar, atunci când vorbești așa cum o face ruda dvs., ești cu totul concentrat în acel act de comunicare. Este o comunicare de un tip aparte, foarte adâncă, de o înaltă calitate.
Când ați aflat că există în realitate un asemenea telefon – la care oamenii pot vorbi cu cei care au murit –, ați „văzut“ imediat romanul? Ați văzut povestea pe care ați scris-o în cele din urmă?
Nu, nu am avut curajul, nu mă simțeam suficient pregătită. Am citit și am văzut primele imagini cu Telefonul vântului în 2011, dar țineți seama că romanul a fost publicat în 2020, așadar la mijloc au trecut atâția ani. Iar asta din două motive: primul, pentru că nu mă simțeam pregătită să scriu o carte despre un asemenea lucru, un subiect atât de îndoliat. Doi, mă aflam deja în Japonia când s-au întâmplat toate aceste evenimente tragice și mi s-ar fi părut de-a dreptul obscen, urât să mă folosesc de acea tragedie, de tsunami. Nu voiam să mă folosesc de toate acestea, căci eram parte din acel popor. Să fi scris o astfel de carte ar fi fost ceva viclean, nu mi-aș fi iertat-o niciodată. Și-apoi nu eram pregătită, cum ziceam. Aș fi fost nevoită să introduc personaje italiene în carte la acel moment; abia în 2019 m-am simțit pregătită, aproape pe neașteptate. Ba chiar de la finele lui 2018 am început să mă gândesc și încet, încet s-a creat țesătura romanului, iar de scris efectiv, l-am scris în șase săptămâni, deci o lună și jumătate, într-o cafenea, zi după zi. Îmi lăsam mezinul acasă, era încă mic și, de altfel, continuam să-l alăptez. Soțul meu avea grijă de amândoi băieții noștri, eu mă întorceam, petreceam un pic de timp cu ei, apoi ieșeam din nou ca să ajung în cafenea și să scriu, iar acesta a fost ritmul zi de zi timp de șase-șapte săptămâni. L-am creat, așadar, mult timp după.
Era nevoie ca timpul să lucreze și asupra sufletului dumneavoastră…
Era și o problemă istorică, pentru că eram parte din acea comunitate, din Japonia. Să scriu despre tsunami, despre tot ce lovise Tōhoku, și nu atât despre Fukushima, mi s-ar fi părut atunci o mojicie, de parcă i-aș fi folosit, aș fi instrumentalizat acea tragedie. M-aș fi urât de-a dreptul să fi făcut asta. Dar atunci când am început să scriu romanul plecând de la Telefonul vântului, eram pregătită ca persoană, ca mamă, ca scriitoare să aștern pe hârtie cartea asta. În oricare alt moment de înainte, aș fi riscat să fiu superficială.
Greu e să scrii un asemenea roman? Tema sa este una gravă – a morții, a sfârșitului, a despărțirii de cei dragi. Sau: este și greu, și ușor?
Anumite părți au fost foarte dificil de scris, tocmai pentru că-mi aminteam ceea ce văzusem. Îmi amintesc filmările aproape live transmise cu oamenii de-a dreptul înghițiți de ape. A fost îngrozitor, mai cu seamă pentru că între timp devenisem mamă. Pentru mine timpul se împărțise într-un înainte și după. Așadar, să scriu anumite scene, anumite bucăți a fost îngrozitor, pentru că mă imaginam pe mine însămi în situația respectivă. Cât despre o anumită ușurință a scrisului, nu știu. Scrisul e un pic așa, are părți în care aluneci, patinezi, iar altele în care trebuie să urci treaptă cu treaptă, să te ții bine. E ca fericirea, mă repet, cu fiecare scenă o iau mereu de la capăt, mai întâi urcușul, apoi alunecarea, plutirea, apoi din nou de la capăt. Pentru mine nu este greu să scriu despre moarte, dar nu aș ști să spun exact de ce. Poate pentru că meditez îndelung pe marginea acestei teme, poate pentru că sunt o fire melancolică. Îmi este mai greu să-mi imaginez concret, de fapt, mai dureros, și nu atât greu, îmi provoacă de-a dreptul durere. Dar complexitatea nu mă sperie niciodată, dimpotrivă, o prefer, tocmai de aceea și iubesc Japonia și limba ei, pentru complexitate. Să scriu romanul acesta însă a fost și foarte dureros pe anumite părți, dar nu voiam să-l las din mâini oricum, pentru că nu-mi plac poveștile care se încheie rău, în mod nefericit, fiindcă cel mai adesea viața nu o sfârșește rău. Noi tindem să fim pesimiști, dar într-un fel sau altul lucrurile se rezolvă, se schimbă. Purtăm în noi dureri adânci, răni profunde cu cicatrici de neșters, dar există mereu un după. Așa că eu vreau să ofer mereu posibilitatea acestui „după“ celor care citesc, fiindcă întotdeauna există unul, să nu rămână prinși în partea întunecată. Trebuie să insufli curaj, după mine. Ca scriitoare, simt această responsabilitate și, tocmai de aceea, prefer, aleg să ofer curaj, decât să arăt doar partea urâtă, căci și moartea are partea ei fundamental poetică. Și, în definitiv, cum poți accepta viața în deplinătatea ei, fără să accepți moartea? Când cele două sunt, de fapt, strâns legate. Ne naștem cu această sămânță a morții în noi, ea este prezentă până și într-un nou-născut, nu se pot separa, așa că trebuie, nu zic s-o iubim, căci e imposibil, dar să-i vedem și fascinația, chiar frumusețea. Altfel riști să trăiești rău, mereu cu frica în sân, cu acest sfârșit care o să vină – și care fără doar și poate va veni într-o zi.
Care sunt culorile dumneavoastră favorite?
Îmi place nespus culoarea-orbirii, o culoare japoneză despre care vorbește, de altfel, și protagonista din romanul Viețile secrete ale culorilor. Mio, eroina, are această mică pată de la rimelul care se întinde – este tocmai această culoare. Este culoarea întunericului complet, de nepătruns, e întunecimea. Pentru mine, înseamnă un soi de mister, ceva secret, așa că ador culoarea asta, înăuntrul căreia parcă e mereu altceva, căci, dacă aprind lumina, se preschimbă brusc. E ca o încăpere cu totul cufundată în întunecime, în negrul compact, dar eu știu că acolo înăuntru sunt o mulțime de lucruri, așadar o culoare care pare că le ascunde pe celelalte. Sunt fascinată de această culoare a orbirii, negru-orbire se numește și o găsiți în glosarul de culori de la finalul romanului.
Ce apreciați că este mai important la o culoare: ce se vede sau ceea ce nu se vede?
Aș zice că diferența o fac mereu cuvintele. Dacă spun roșu, acest roșu e ca un recipient, ca o cutie, pe care, când o deschid, descopăr că înăuntru este roșu carmin, un altul care bate spre roz, un roșu al florilor de camelie, al soarelui la apus, tot felul de nuanțe diferite de roșu. După mine, aș zice că lucrul cel mai frumos legat de culoare e că pare una singură, dar de fapt sunt nenumărate înglobate, sunt efectiv mii.
M-ați pierdut cu aceste descrieri… Pentru mine, și cred că e valabil pentru aproape toți bărbații, nu există așa de multe culori. Sunt, de fapt, destul de puține…
(râde)
Revin. Viețile secrete ale culorilor – înseamnă accesul la o formă de cunoaștere privilegiată, rafinată?
Reprezintă o atitudine față de viață, da, absolut, tocmai pentru că te face să vezi că ceea ce părea un singur lucru cuprinde în realitate altele mii. Iar asta se aplică nu numai culorilor. Se poate folosi, de pildă, și pentru muzică: auzi un sunet, care are însă atâtea nuanțe, asculți o melodie, dar în spatele ei sunt atâtea instrumente care o produc, poate o întreagă orchestră. Este una dintre numeroasele forme prin care poți avea acces la cunoaștere, este un mod de a te minuna în fața lumii. Uimirea în fața frumuseții vieții. Protagoniștii cărții sunt atât de diferiți: ea vede incredibil de multe nuanțe, el este daltonist, deci vede mult mai puține culori, dar el se îndrăgostește de ea tocmai datorită iubirii ei față de culori, prin care relaționează cu lumea.
Și care este semnificația acestor două nume din romanul acesta: Mio și Aoi?
Aoi, da, pentru că indică o culoare în japoneză, înseamnă verde-albăstrui, azuriu. E foarte ciudat, pentru că, inițial, în japoneză verdele nu exista, nu era numit, ci era numai acest cuvânt transliterat aoi, folosit și pentru vegetație, la nivel istoric. De pildă, culoarea la semafor este verde pentru noi italienii, europenii, dar pentru japonezi este acest aoi, și este deci mai azuriu. Dar și cerul poate fi de culoarea asta. Așa că l-am folosit înadins, fiindcă el este daltonist, sunt nenumărate culori obișnuite pe care el nu le vede. Nu este vreo ironie la mijloc, ci un gest de profunzime, tocmai el care nu vede multe dintre culori are drept nume o culoare. Mio, în schimb, e mult mai aproape de italiană, de fapt, este un nume japonez, dar în limba mea maternă e un posesiv, înseamnă „al meu“. Trebuie să recunosc că sunt foarte rapidă, iute în alegerea numelor pentru personajele mele, dar în cazul lui Aoi m-am gândit ceva mai mult, iar Mio îmi plăcea de-a dreptul, inclusiv la nivel muzical. Sunt două nume cu același număr de sunete, ambele îmi plac, dar din motive diferite.
Cum ați dat peste ideea acestei cărți?
De fapt a fost un loc. De obicei pornesc de la anumite locuri pe care le întâlnesc. În cazul romanului Viețile secrete ale culorilor, a fost un magazin, despre care vorbesc și-n carte, firește, se numește Pigment, întocmai un magazin de pigmenți, care se află cu adevărat la Tokyo. Îmi place nespus să povestesc mereu despre locuri care par suprareale, fantastice, dar care există în realitate, să-i arăt cititorului că minunea nu se găsește în invenție și în imaginație, ci în realitatea înconjurătoare. E de ajuns să privești cu atenție. De fapt, romanul acesta s-a născut din studiul culorilor. Am studiat îndelung culorile tradiționale japoneze, care sunt splendide, am scris și un amplu eseu dedicat acestei teme [Il Giappone a colori – Japonia în culori], încă netradus în română. De aici am început, de fapt, trebuia să scriu acest eseu, dar nu reușeam să înaintez, așa că am înțeles că trebuie să aduc această temă a culorilor pe tărâmul narațiunii și să am o abordare mult mai personală. Așa am început să scriu romanul, apoi am dat peste Magazinul Pigment. Culorile tradiționale japoneze nu au același nume ca acelea pe care le folosim noi europenii de obicei. De pildă, e culoarea vagului, culoarea orbirii de care pomeneam, sau un albastru foarte palid numit „culoarea unei priviri aruncate pieziș unei ulcele“.
Cu ce culoare ați asemăna iubirea?
Dacă ar fi să îmi imaginez iubirea ca o culoare, nu aș vedea-o ca pe o culoare în sine, ci ca pe ceva ce pune în valoare culoarea celuilalt. Ceea ce am înțeles eu despre iubire, mai ales scriind acest roman – fiindcă eu înțeleg lucrurile scriind despre ele, îmi pun tot felul de întrebări, nu am răspunsuri, mă apuc să le pun într-o carte, iar la finalul scrierii ei se articulează niște răspunsuri –, e că nu este ceva ce merităm, ceva ce câștigăm prin merit. De genul: am anumite calități sau am făcut cutare lucru, deci merit să fiu iubită. Nu, nici pe departe. De pildă eroii cărții mele, Mio și Aoi. El o iubește pe ea, dar nu vede culorile așa cum le vede ea, ea crede la început că Aoi o iubește tocmai fiindcă ea vede aceste nenumărate culori, știe să le descrie în modul acela unic, apoi descoperă că el nu vede nici culorile cele mai comune, și-atunci e convinsă că el n-are cum să simtă iubire pentru ea. Și ceva asemănător am trăit cu soțul meu. El este japonez, eu italiancă. Eu scriu și cred că pot fi iubită – adică mă iubesc pe mine însămi – pentru că scriu bine, pentru că am acest talent, această pasiune. Dar el nu-mi citește cărțile, căci este japonez, și atunci mă întreb: cum altfel reușești să mă iubești, de ce mă iubești? Dacă nu mă citești, trebuie să fie imposibil. Însă el mă iubește din nenumărat alte motive, care nu sunt legate de vreun merit. Nu pentru că sunt foarte bună în ceea ce fac, pentru că scriu bine. E ca și cum aș fi un brutar priceput care face o pâine foarte bună și consider că pentru asta ar trebui să fiu iubită, dar el nici măcar nu mănâncă pâinea, poate e chiar alergic. El mă iubește nu pentru pâinea delicioasă pe care o pot coace, ci pentru câmpurile de grâu pe care le vede în mine și din care vine pâinea aceea. Eu sunt și acele câmpuri de grâu, pe care el le vede, dar în schimb eu nu. El vede câmpurile de grâu și-și imaginează întregul proces. Iar iubirea constă tocmai în faptul acesta că eu pot călători în România, iar el să rămână în Japonia, având grijă de copiii noștri. Nu mă schimb pentru el, ci el mă pune în valoare, mă face un om mai bun, chiar și când sunt singură. Mă întărește, mă face mai sigură de mine însămi, mă ajută să scot din mine ceea ce am mai bun. Așa că, iubirea îmi pare un soi de culoare transparentă, însă mai strălucitoare, asemeni apei, care, trecând peste culoarea unui obiect, nu o schimbă, ci îi dă o strălucire și mai mare, o aprinde. Nu e ceva ce mă face să fiu mai bună schimbându-mă, ci îmi îngăduie libertatea de care am nevoie pentru a mă exprima pe mine însămi în încercarea de a deveni cea mai bună versiune a mea. Dar am realizat toate acestea numai după ce am scris acest roman. Iubirea nu e ceva meritocratic, ceva ce merităm sau nu. E sau nu e.
Să trecem de culorile primare și să fim foarte atenție la nuanțe, la detalii cât mai mici! Ar putea fi aceasta marea lecție a acestei cărți?
Nu numai a acestei cărți. Cred că e o mare lecție de viață pe care ar fi bine să o învățăm cât mai devreme.
La final, ca un joc: cu ce culoare sau cu ce culori ați asocia cărțile dumneavoastră?
Sper să fie culoarea curiozității, care se schimbă pentru fiecare în parte, acea fărâmă de abandonare de sine, de încredere în fața muncii, a efortului creativ al celuilalt, care-ți permite să descoperi ceva necunoscut. Sper întotdeauna ca acela care îmi citește cărțile să găsească ceva neștiut până atunci. Așadar, culoarea curiozității, cu o nuanță a abandonării de sine, a dorinței de a te lăsa în voia paginilor din fața ta.
Notă: Autorul acestui interviu și revista „România literară“ îi mulțumesc doamnei Cristina Gogianu pentru ajutorul oferit, prin traducerea din limba italiană a acestei conversații. De asemenea, mulțumiri Humanitas Fiction și, în mod aparte, doamnei Denisa Comănescu pentru mijlocirea acestui interviu.
