Memoriile de dincolo de mormânt reprezintă unul dintre reperele cele mai importante ale literaturii universale, chiar dacă ampla lucrare a lui Chateaubriand a fost scrisă la începutul secolului XIX, suprapunându-se peste literatura epocii Luminilor, dar excedând-o din multiple perspective. Sunt multe motive să revenim asupra acestei traiectorii unice a unei lucrări complet atipice vremii, remarcabile din punct de vedere stilistic, din care s-au alimentat sau la care s-au conectat în timp alte opere capitale ale umanității. Dar până a ajunge la această expunere de motive în favoarea unei lecturi sau relecturi la două secole distanță a acestei opere capitale, merită evidențiat efortul remarcabil al traducătoarei Marina Vazaca, cea care a reușit să propună ediția integrală a lucrării, în cele două volume, 2.332 de pagini, incluzând studiile însoțitoare, plasate atât la începutul lucrării, cât și la începutul fiecăreia dintre cele patru părți ale ei, amplele note, biografia lui Chateaubriand, anexele care includ „fragmentele eliminate” din memorii și dosarul documentar, care cuprinde referințe critice publicate începând cu 1834 și purtând semnăturile lui J. Janin, E. Quinet, Al. Vinet, Saint-Beuve, S. Swechine, J. Barbey d’Auevilly, G. Flaubert, É. Faguet, E. Biré, M. Proust, J. Gracq, P. Clarac și G. Genette. Chiar dacă numele celor care contribuie la dosarul documentar nu este alcătuit doar din critici sau istorici literari, se remarcă două aspecte importante. Pe de o parte, cotitura în ac de păr în traseul comentariilor unui Saint-Beuve, care l-a cunoscut pe scriitorul și omul politic conservator în salonul doamnei Récamier și care, la îndemnul acesteia de a fi generos în comentarii, scrisese favorabil în timpul vieții lui Chateaubriand, pentru ca după moartea lui să publice un amplu studiu în Causeries du lundi în care, „recăpătând libertatea de exprimare”, să spună: „Așa cum se întâmplă cu unele lucrări în care este judecat mai mult caracterul persoanei decât talentul artistului, publicul a avut parte de o impresie dezagreabilă de ansamblu, nu a mai deosebit cu exactitate talentul de caracter și a conchis despre Memorii în totalitate: «Nu ne plac»“ (vol. II, p.1090)“; inconvenientul capital al Memoriilor… în același spirit extraestetic judecând fiind acela „că nu se poate spune limpede cu cine ai de-a face citindu-le” (vol. II, p.1092). Al doilea aspect remarcabil este cel privitor la înțelegerea profundă a unei forme de activare interioară a memoriei lectorului în expunerea lui Marcel Proust, profund influențat de cea mai importantă dintre scrierile literare la persoana I din secolul XIX, care va lăsa la rândul său propria operă ca ancoră a introspecției romanești aruncată în valurile începutului de secol XX:
„Îmi place să citesc Chateaubriand pentru că făcând să se audă repetat, la două-trei pagini distanță (așa cum în nopțile de vară, după un interval de tăcere auzim cele două note, mereu aceleași, care alcătuiesc strigătul cucuvelei), acel ceva care este strigătul lui specific, la fel de monoton, dar la fel de inimitabil, simțim cu-adevărat ce înseamnă un poet. […] Iar când Chateaubriand, în timp ce se lamentează, se avântă cu minunata-i persoană transcendentă, ne vine să zâmbim pentru că, exact în clipa în care se declară redus la neant, evadează și trăiește o altă viață, fără de moarte.“ (vol.II, p.1104)
Această importantă observație a lui Proust de dinainte de În căutarea timpului pierdut este cea care deschide, de fapt, dezbaterea asupra modului în care s-a produs influența lui Chateaubriand asupra întregii literaturi franceze (și nu numai) până în ziua de azi. Chiar dacă stilistic efectele influenței se resimt ca unde secundare pentru o perioadă scurtă de timp, în special asupra romaniticilor, metareferențialitatea operei sale este cea care produce, prin interferența cu undele ideologice ale diferitelor școli ori curente literare, valuri până în prezent. Să încercăm să citim, așadar, o lucrare care propune pentru prima dată în plină afirmare a literaturii Luminilor pe teritoriile românești, în acea vreme, Ioan Barac compila texte din maghiară și germană încercând să alcătuiască o literatură națională, iar aceste texte aveau să fie cele de care s-a bucurat Eminescu, în timp ce o fază târzie a Iluminismului european produs în aceeași Transilvanie mai emancipată avea să dea naștere Școlii Ardelene și singurei opere literare cu adevărat importante a acelei perioade, Țiganiada, al cărei autor retras la Lvov urma să râdă de eforturile lui Barac – o operă conștientă de sine, în care autorul se expune dublu, ca om al vremurilor descrise și ca om al celor în care se raportează la întâmplările din propria viață așa cum și le amintește, într-un context al multiplelor referințe culturale, geografice, istorice și politice pe care le evidențiază. Când se expune pe sine, o face conștient de climatul literar în configurare după coordonatele extrem de precise trasate de clasici:
„Shakespeare se numără printre cei cinci sau șase scriitori care au satisfăcut nevoile gândirii și au hrănit-o; geniile acestea tutelare par să le fi zămislit și alăptat pe toate celelalte. Homer a fecundat Antichitatea: Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Horațiu, Virgiliu sunt fiii lui. Din Dante s-a născut Italia modernă, de la Petrarca la Tasso; Rabelais a creat literatura franceză; Montaigne, La Fontaine, Molière sunt descendenții lui. Anglia este toată a lui Shakespeare și, până în vremurile din urmă, i-a dăruit limba sa lui ron, dialogul său lui Walter Scott.“ (vol. I, p.418)
Pe aceste coordonate ale câmpului literar, Chateaubriand expune conștient lâncezeala, autosuficiența și alinierea la cerințele ideologice ale vremii – radiografia literaturii franceze sufocate de Bonaparte este remarcabilă, cum și curajul autorului de a se exprima și de a lupta pentru libertatea de expresie: „șeful statului trăgea foloase de pe urma acestei literaturi înregimentate” (vol. I, p.486)–, pe scurt ieșirea din timp și raportarea la coordonatele unor vremuri apuse (afirmație a unui conservator): „o trăsătură caracteristică a școlii imperiale. Și chiar a școlii republicane merită remarcată: în vreme ce societatea progresa în rău sau în bine, literatura rămânea pe loc; străină de schimbarea ideilor, nu aparținea timpului ei” (vol.I, p.486). Speranța rămâne în noua literatură care include numele Doamnei de Staël, a lui Benjamin Constant, Lemercier, Bonald și, evident, al său. Conștient de valoarea și puterea inovatoare a propriei literaturi, Chateaubriand se raportează nu numai la vremurile tulburi pe care le parcurge, nu numai la valurile literaturii pe care o cunoaște atât de bine, nu numai la civilizațiile pe care le întâlnește în expresia lor de suprafață și în adâncimea lor diacronică în amplele călătorii întreprinse pe patru continente. El are o singură constantă, propria conștiință, pe care o interoghează în momentele care răstoarnă sensul relatării unei vieți în exterioritatea întâmplării, contactelor, devenirii și în interioritatea asumării de sine, profunde și inimitabile:
„Pronunțându-mă în legătură cu puțina noastră însemnătate, mi-am scrutat îndeaproape conștiința: m-am întrebat dacă nu cumva m-am asociat deliberat nulității acestor vremuri pentru a cuceri dreptul de a-i condamna pe ceilalți, convins fiind in petto că numele meu va fi lizibil printre toate aceste ștersături. Nu: sunt convins că vom dispărea cu toții: în primul rând pentru că nu avem în noi nici o resursă vitală; în al doilea rând pentru că veacul acesta în care ne începem sau ne sfârșim zilele nu are el însuși resurse vitale pentru noi. Generațiile mutilate, epuizate, disprețuitoare, fără credință, sortite neantului pe care îl iubesc nu pot dărui nemurirea; nu au putere să creeze un renume; lipindu-vă urechea de gura lor nu veți auzi nimic: nici un sunet nu iese din inima morților.“ (vol. II, p.16)
Acest puternic sentiment al vagului, obsesia vidului care îl însoțește de la primele pagini șlefuite ale Memoriilor… până la ultimele, cele din ajunul propriei morți, deșertăciunea care explică timpul rămânând incapabilă să cuprindă întunecimea: „Văzusem cum a făcut Adunarea Constituantă începutul uciderii realității din 1789 și 1790; am găsit cadavrul încă proaspăt al bătrânei monarhii dat în 1792 pe mâna măcelarilor făcători de legi” (vol.I, p.313), dar mai ales poezia gravă care înghite memoria ultragiată în cele mai stridente momente ale timpului transformat în literatură: „Capul lui Danton a rămas în mâinile executorului, în vreme ce umbra-i acefală s-a dus să se amestece cu umbrele decapitate ale victimelor sale: și asta tot egalitate era“ (vol. I, p.312) sunt trăsăturile distinctive ale unei scrieri de referință.
Să aducem la suprafață efortul imens al traducătoarei, implicit pasiunea cu care s-a aplecat asupra acestei opere monumentale, controversate ori de câte ori e supusă lecturii ideologice, indiferent în limitele cărui tip de ideologie politică ori literară se întâmplă aceasta, oferind cititorilor români o lucrare descărcată de prețiozitățile începutului de veac XIX, fluidă, echilibrată stilistic, acoperind cumva asperitățile părții neșlefuite a originalului. Să evidențiem și rigurozitatea ediției românești, având drept referință cea stabilită în 2003 de Jean-Claude Berchet, cu aparat critic fundamentat pe notele preponderent filologice ale acestuia și pe cele istorice ale lui Jean-Paul Clément din ediția precedentă (1997).