Thomas Schlesser este istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la École polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă. S-a născut la Paris, în 1977. După studii de istoria artei la Haute école d’études en sciences sociales, încheiate în 2006 cu o teză despre opera lui Gustave Courbet, devine profesor și participă la elaborarea unor volume colective, semnând, în același timp, numeroase volume de istorie a artei, între care Une histoire indécente du nu féminin (2010), Cent énigmes de la peinture: la beauté (2010), L’art face à la censure (2011), Faire rêver: De l’art des Lumières au cauchemar publicitaire (2019), Anna-Eva Bergman – Vies lumineuses (2022). În 2017, l’Académie des beaux-arts îi acordă Premiul Bernier pentru eseul L’univers sans l’homme (2016). În 2014, devine directorul Fundației Hartung-Bergman, care administrează operele artiștilor Hans Hartung și Anna-Eva Bergman. În prezent, este profesor la École polytechnique.
În 2003, Thomas Schlesser publică primul lui roman, La vierge maculée, iar în 2024 vede lumina tiparului Ochii Monei (Les yeux de Mona).
Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos.
Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg – încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea intrinsecă și lecția de filozofie pe care aceasta o emană. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant.
N-a apucat bine doctorul Van Orst să-i pună cele trei degete pe frunte, că Mona s-a trezit confruntată, ca și la ședința precedentă, cu episodul ei de orbire de la masa din bucătărie și cu vortexul care se forma acolo. A simțit cum se îneacă în el. Într-un fel ciudat și inexprimabil, cum numai stările subconștiente puteau să provoace, vortexul se agrega din acel oribil episod de cufundare în întuneric și, în același timp, dintr-un caleidoscop de imagini îngropate adânc. Stingerea temporară a ochilor Monei deschisese, ca să zicem așa, posibilitatea unui tunel prin timp, cu legi radical străine fizicii din lumea reală. În niște hăuri întunecoase, unde mijea totuși o vibrație luminoasă, se ciocneau forța centripetă și cea centrifugă.
Vertijul Monei era fără răgaz. Apăreau un fel de revărsări telurice de memorie. Uneori, printr-o ușă crăpată, o vedea pe „mamaie“ răspunzându-i cu un „nu“ senin lui Camille, care o implora ceva, cu pumnii strânși, într-un amestec de furie și lacrimi; alteori percepea neclar o masă imensă și clinchet de pahare izbindu-se de numele lui Colette; în alte rânduri, Mona auzea vocea bunicii ca un ecou. Spunea: „Asta o să te apere de toate.“ Cuvintele ei nu erau asociate nici unei viziuni. Era doar un sunet repetat în buclă, fără chip, însoțit de o percepție tactilă: cea a unui fir de pescuit, a unei cochilii spiralate foarte dure, ascuțită la un capăt și scobită la celălalt. Simțea cum îi e pus pandantivul în jurul gâtului.
Vârtejul memoriei a mărit viteza, iar creierul Monei, care era și căpitanul, și pasagerul acestuia, nu mai putea ține pasul. Fără ca doctorul Van Orst s-o cheme la realitate, Mona s-a trezit brusc și, zgâlțâită de un spasm puternic, a început să vomite. S-a simțit rușinată. Van Orst nu asistase niciodată la așa ceva. Îi părea rău, dar era și intrigat. Când Camille s-a întors în cabinet și, descoperit în ce stare era fiica ei, a fost cuprinsă de o furie interioară împotriva medicului, care a bălmăjit câteva vorbe de părere de rău. Cât o privește pe Mona, ea a spus că totul era în regulă și i-a ascuns mamei sale conținutul acestei noi experiențe.
În metrou, Camille a încercat să dedramatizeze episodul:
– Și când mă gândesc că-mi spusese că sunt șanse jumate-jumate! Cu tine o să fie sută la sută, clar!
Fraza, deși rostită de parcă ea n-ar fi fost de față, a îngrozit-o pe Mona. Jumate-jumate? Sută la sută? Își amintea foarte bine dialogul între doctor și mama ei, purtat cu câteva luni înainte. Oare asta nu vorbea despre riscul de a orbi complet? Camille a holbat ochii și a afișat zâmbetul ei pieziș.
– Nicidecum, draga mea, era vorba despre estimările doctorului, ca să știu dacă vei fi receptivă la hipnoză.
Risipirea acestei neînțelegeri a bucurat-o pe micuță, dar greața continua să nu-i dea pace. Și-atunci, când a ajuns la Montreuil, a înlocuit această indispoziție cu amintirea altui vertij, cel care o cuprinsese când stătea pe umerii bunicului. A printat fotografia cu el pe esplanada muzeului și a lipit-o pe un perete din camera ei, chiar lângă afișul cu Seurat.
*
Pe una dintre aleile Muzeului Orsay, vreo zece tineri, cu siguranță elevi la bele-arte, înconjuraseră sculptura. Era vorba despre un bloc mare de marmură din care ieșea, pe partea superioară, un cap de femeie cu o bonetă pe cap. Ucenicii desenatori traduceau pe paginile lor din carnet reliefurile Gândirii lui Auguste Rodin. Compoziția lăsa impresia cel puțin ambivalentă a unei figuri născându-se dintr-un material inform, dar și – datorită absenței membrelor, a bustului și chiar a gâtului – a unei încarcerări în acesta. În mijlocul adunării tăcute care studia opera cu creionul în mână, Mona a observat o desenatoare care chicotea lucrând. S-a dus pe furiș să arunce un ochi la crochiul ei. A văzut că redase minunat lucrarea lui Rodin, mai cu seamă freamătul pietrei. Dar nu se putuse împiedica să adauge o bulă de bandă desenată deasupra portretului… Înăuntrul ei scrisese: „Are cineva să-mi împrumute niște brațe?“ Gluma, obraznică și răutăcioasă, a făcut-o pe Mona să izbucnească în râs. Eleva, măgulită de reacția copilei, i-a oferit foaia de hârtie cu o dedicație și o ocheadă complice. Henry era desigur încântat pentru nepoata lui, dar și-a zis totuși că venise vremea să aducă un omagiu un pic mai serios acestui chip care plutea la suprafața marmurei: cel al unei oarecare Camille Cluadel. S-au dus lângă o piesă de bronz de mari dimensiuni.
Era un grup sculptural compus din trei figuri, unde, de la dreapta la stânga, o tânără goală, în genunchi, adresa o chemare dramatică unui bărbat care o părăsea, în timp ce o bătrână cu aer de înger malefic era de partea lui – ori poate îl încuraja – în acest abandon. Gol, deși acoperit cu o pânză la nivelul pubisului, bărbatul întorcea capul de la cea care-l implora, mergând cu un pas deopotrivă hotărât și resemnat, iar trupul lui încordat se afla în diagonală în raport cu soclul, precum un arbore aplecat de furtuni. Nu era musculos, iar pielea lui, la nivelul torsului, era ofilită. Fața avea o expresie energică, dar era zbârcită. Această siluetă răspândea totuși o impresie de forță datorită arcuirii și elanului picioarelor, aflate în sprijin. Dar și grație amplorii mâinilor, mai ales a celei care, aruncată în spate, o ținea la distanță pe biata făptură părăsită. Figura feminină care-l trăgea pe bărbat era în mod vădit foarte vârstnică, cu pletele ca niște zdrențe și chipul cumplit de vlăguit. Studiind reversul sculpturii, puteai să-i vezi dosul cam grotesc și niște falduri învolburate semănând cu o mantie fluturând în vânt sau cu niște aripi înfiorătoare. Îl împresura pe cel care voia să fugă, îi îmboldea mersul, cu mâinile pe brațele lui. Plutea în spatele lui, dar fața ei aproape că i se lipea de frunte. Fără îndoială îi șoptea să nu se întoarcă. Un sol stâncos, neregulat, cu diverse paliere orizontale, era reazemul cuplului, în timp ce suplicanta stătea mai jos, umilită, copleșită de furie și disperare. Creștetul capului său plecat, cu părul strâns într-un coc sobru, abia de ajungea la nivelul coapselor bărbatului. Ultimele falange ale acestuia și cele ale tinerei erau despărțite de doar câțiva centimetri; erau foarte apropiate fizic, dar rămâneau nesfârșit de depărtate.
Când a văzut încrețiturile pielii de pe fața bătrânului, ca niște riduri cu aer de brazde, aducând aproape a cicatrici, Mona a avut o senzație ciudată. Nu era un chip răvășit de o rană, așa cum era cel al bunicului, crestat de la obraz până la sprânceana dreaptă… Nu: era o față rănită dinăuntru de nemiloasa trecere a timpului.
– Ăștia doi mă sperie, a zis Mona, arătând spre personajele care se îndepărtau de femeia disperată.
– E firesc, pentru că simbolizează bătrânețea și moartea. Sunt niște…
– …alegorii!
– Bravo! Sunt niște alegorii ale celui mai tragic lucru din viață. Femeia sinistră cu oase proeminente e o personificare a finitudinii care călăuzește omul spre maturitate, fără să i se poată împotrivi.
– Dadé… Adică atunci când ești bătrân?
– Fiecare are răspunsul lui, Mona. Eu, obiectiv, sunt bătrân. Totuși nu mă simt așa. Cel puțin nu atunci când sunt cu tine…. Dar, ca să răspundem, hai să luăm la întrebări această lucrare. În mod vădit, bătrânețea este aici un declin căruia Camille Claudel îi dezvăluie drama modelând peste tot, cu vârful degetului, asperități. Apropie-te, bunăoară, de fața acestei femei: ochii îi sunt atât de duși în fundul capului, încât ai crede că au fost smulși… E limpede că bătrânețea e indisociabilă de împuținarea fizică. Totuși, artista ne atrage atenția asupra dimensiunii subiective a basculării spre „maturitate“: asta se întâmplă atunci când alegi, de bunăvoie, să abandonezi tinerețea, când îi întorci spatele.
Aceste vorbe, ca și acelea rostite în fața Unei înmormântări la Ornans, erau un ecou al propriei situații a Monei. Era mândră că e păstrătoarea tinereții fără bătrânețe a bunicului ei; și, în același timp, trăia o mare emoție, o emoție în pragul neliniștii.
– Lucrarea e, în realitate, o aluzie la destinul personal al celor doi artiști: Camille Claudel și Auguste Rodin. Nutreau o dragoste profundă unul față de celălalt, o dragoste în fața căreia se ridicau multe obstacole. Rodin, aflat în fruntea celui mai prestigios atelier din Paris, era maestrul lui Camille. Între ei era o mare diferență de vârstă. În plus, Rodin trăia de multă vreme cu Rose, o femeie mult mai bătrână decât tânăra lui amantă, o femeie care n-avea chef s-o lase pe aceasta din urmă să-i fure bărbatul – lucru lesne de înțeles. Deși pe Camille Claudel situația o făcea sufere enorm, Rodin i-a spus în cele din urmă că n-o va părăsi niciodată pe Rose – de altfel, cu doar câteva luni înainte să moară, se va căsători cu ea. Vârsta de mijloc s-a născut din acest șoc.
– Deci cea care stă în genunchi și plânge pentru că Rodin fuge cu Rose care îl târăște de brațe, este Camille, așa-i?
– Da, Mona, așa e. Ține seamă însă că tânăra Camille Claudel nu s-a apucat de o asemenea operă doar pentru ea însăși. Primise o comandă oficială din partea statului, ceea ce îi asigura o formă de consacrare. Cu acest prilej a conceput această lucrare inspirată din propria ei viață. Altfel spus, voia ca recu noașterea ei publică să coincidă cu dezvăluirea propriei sale drame – dramă a cărei cauză era Rodin.
– Asta e însă ciudat, pentru că, dacă Rodin era maestrul ei, te-ai fi așteptat să-l vorbească de bine!
– Da, dar ca să faci o sculptură ca asta, durează mult, e foarte complicat. Nu cioplești direct în material, așa cum se întâmplă cu marmura. Faci întâi un ghips, ca să produci un mulaj, și apoi torni bronzul. E o succesiune de etape care costă mulți bani. Așa încât, atunci când Rodin a aflat că artista era pe cale să pună în scenă această sfâșiere zguduitoare, care nu-l înfățișa într-o lumină bună, a tras sfori astfel încât statul să nu-i mai dea comanda. Se ferea, astfel, de un scandal.
– Ah, dacă soția lui ar fi văzut cum era reprezentată, s-ar fi supărat tare…
– Clar! Iată deci că Auguste Rodin, maestrul lui Camille Claudel, o împiedică să lase în urmă condiția de elevă, chiar în clipa când ar fi putut izbândi…
– Privește, totuși: există o sculptură, o avem în fața ochilor!
Candoarea Monei l-a trimis pe Henry cu gândul la faimoasa propoziție a lui Friedrich Engels: „Dovada existenței pudingului este că îl mâncăm.“ I-a explicat atunci toate peripețiile statuii. În timp ce statul renunța cu lașitate la comandă, un ofițer numit Tissier a aranjat lucrurile în așa fel încât să fie turnat un exemplar în bronz doar pentru el. Asta a făcut posibilă realizarea sculpturii la niște dimensiuni respectabile: cam jumătate dintr-o talie de om.
Mona a priceput atunci că existența unei capodopere ținea uneori de niște mărunțișuri miraculoase și că se cuvenea să-i omagiem pe vizionarii care știau să descopere înaintea altora geniul unui artist. A îndreptat un gând și către căpitanul Tissier și l-a salutat amical și marțial, cu mâna perpendiculară pe tâmplă.
Henry a lăsat deoparte crizele de nebunie și înfiorătorul destin al lui Camille care, trecând pe lângă gloria pe care ar fi meritat-o în timpul vieții, a eșuat într-un ospiciu din Vaucluse. Acolo o așteptau frigul, foamea, lipsa de îngrijiri, bolnavii care urlau de dimineață până seara…. Și-apoi delirurile: după 1930, deși știa că Rodin se prăpădise, biata femeie, lipsită de moștenitori, era convinsă că acesta dăduse ordin să fie persecutată în continuare. Părăsită de toți, inclusiv de Paul, fratele ei poet și ambasador, a sfârșit prin a fi înhumată într-o groapă comună, în toamna anului 1943. Ah! Cât de sublim părea încrustat acest destin înlăcrimat în acea naufragiată, cu genunchii în țărână, cerșind zadarnic iubire! Copila nu-și putea dezlipi ochii de la degetele ei îndoite, care se agățau de neant.
– Când privești o operă de artă, Mona, poți fi sigură că artiștii acordă adesea o atenție sporită reprezentării mâinilor. Încearcă să ghicești de ce.
– Pff, e simplu, pentru că lucrează cu ele.
– Da. Sunt unealta cu care-și fac meseria, și din această unealtă se pot naște cele mai emoționante expresii. Mâinile au de altfel uriașa putere de a vorbi. Uită-te la sculptură. În mijlocul liniei lungi, oblice, există o pauză: mâinile despărțite. Palmele tinerei se îndepărtează una de alta. Cleștele brațelor s-a deschis, iar ea se trezește părăsită. Cât îl privește pe bărbat, degetele lui încordate s-au eliberat. Iată-le întinse cu o vigoare pe care o exacerbează încheietura musculoasă, străbătută de niște vene umflate: ele anunță despărțirea, ostracizarea, dar și distrugerea.
– Știi, Dadé, parcă lucrul cel mai important se află acolo între mâini, adică, de fapt, acolo unde nu se află nimic…
– E foarte adevărat ce spui… Chiar dacă o sculptură e masivă, ea se compune din goluri și plinuri. Iar în cea a lui Camille Claudel, oricât de monumental ar fi bronzul, adevăratul subiect este vidul. Aici stă paradoxul Vârstei de mijloc…
– Ah, da?
– Vidul, ceea ce nu este împlinit.
– Poți să explici din nou?
– Ei bine, vezi tu, Mona, nimic nu-i mai frumos decât să iubești, nimic nu e mai puternic decât atracția, înclinația pe care o ai pentru cineva. Când aceste sentimente sunt reciproce, parcă atingi absolutul. Dar ce ne spune sculptura lui Claudel, marea ei lecție, este că, orice s-ar întâmpla, iubirea nu este niciodată împlinită. Și, chiar de-ar fi în scurta durată a existenței terestre, timpul și moartea care pândește îi vor despărți până la urmă pe cei ce se iubesc.
– Păi atunci e foarte trist…
– Da, desigur, e trist, ba chiar e cea mai cumplită nedreptate… Trebuie să înțelegi însă că tocmai acest vid implacabil e cel care ațâță dorința; de aceea suntem vii și trăim cele mai puternice emoții, de aceea acționăm. Incontestabil, sculptura aceasta ne arată dimensiunea tragică a iubirii; dar n-ai fost cumva izbită de impresia pe care o lasă atitudinea personajelor și compoziția în ansamblu?
– Păi… Ah! Poate e o prostie! Dar, uite, de fapt există acțiune!
– Da, sunt mobilizați de o energie puternică. Dinamica este cea a unei proiecții înainte, iar nu a unei gravități imobile. Nu e vorba de Eros împotriva lui Thanatos – numele grecești ale Iubirii și Morții –, ci de explozia unui Eros frustrat. Așa încât morala acestei lucrări ne e oferită de Platon, marele filozof al antichității: „Iubirea e dorință, iar dorința este lipsă.“
Mona a ridicat din umeri. De data asta nu pricepuse practic nimic din demonstrația finală a bunicului ei adorat: „Pff, își zicea ea, chestiile astea sunt povești de oameni mari.“ La Montreuil s-a grăbit să prindă de perete desenul hazos pe care i-l oferise studenta de la bele-arte, chiar lângă fotografia în care zbura pe umerii lui Henry. Și-apoi, când să adoarmă, a încercat să descâlcească măcat câte ceva din lecția zilei. Dar totul era prea abstract pentru vârsta ei fragedă. S-a cufundat în somn.
Și l-a visat pe Guillaume.
Roman în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu