Călătorie la capătul nopții

True detective. Night Country este a patra serie a francizei lansate în 2014, de data aceasta în regia lui Issa López, coscenaristă la alte sezoane alături de Nic Pizzolatto care a semnat scenariul pentru cea mai bună parte, în opinia mea, Detectivi din Louisiana, în regia lui Cari Jojy Fukunaga, care regizează și a doua serie, Detectivi din California, dar alături de Miguel Sapochnik și Daniel Sackheim. Prima și ultima serie au câteva lucruri notabile în comun, dincolo de marca stilistică a lui Pizzolatto, dar și câteva diferențe majore care proiectează cred și o schimbare substanțială. În mare, ambele crime story-uri acordă o atenție deosebită detaliului, beneficiază de actori foarte buni în roluri mici, dincolo de vedetele aduse pe micul ecran: Woody Harrelson, Matthew McConaughey în prima serie, Jodie Foster, Fiona Shaw în a doua, pentru a nu mai vorbi de Colin Farrell, Vince Vaughn, Mahershala Ali, Kelly Reilly în celelalte două părți.

Ca și Detectivi din Louisiana, actuala serie se învârte în jurul unei crime spectaculoase prin scena pe care ne-o propune și misterul pe care-l suscită. Într-un mic orășel din Alaska, Enis, un fel de Ultima Thule, odată cu instalarea nopții arctice, sunt descoperiți într-un bloc compact care sugerează o sculptură în gheață, trupurile dezbrăcate ale cercetătorilor de la Tsalal, o stație de cercetare unde aceștia forează în permafrost în căutarea un microrganism al cărui ADN recuperat ar fi în măsură să ofere o soluție împotriva degenerării celulare. Avem de la bun început o imersiune în mitologie, credințe locale ale populației indigene inoupiaq, dar și una în paranormal, dat fiind faptul că agentul Evangeline Navarro (Kali Reis), o inoupiaq, are viziuni, ca și sora ei sau prietena ei mai în vârstă, Rose Aiguneau (Fiona Shaw). Cea care se ocupă de caz este șeful poliției locale, Liz Danvers (Jodie Foster), marcată de moartea băiețelului ei într-un accident din care revin frânturi și cu reputația proastă de a se fi culcat cu o bună parte din bărbații mai mult sau mai puțin notabili ai orășelului. Navarro, cu care va face o echipă în ciuda tensiunilor dintre două personalități accentuate, este remarcabilă prin forță și duritate, o dominatrix, a cărei vulnerabilitate o constituie sora sa, Jules, cu probleme psihice și pulsiuni suicidare, pe care o are în grijă. În plus, ea este obsedată de crima cu autor necunoscut având-o ca victimă pe o indigenă, Anne Massu Kowtok, activistă și moașă, al cărui cadavru purta urmele a numeroase lovituri cu un obiect ascuțit neindetificat și a cărei limbă fusese tăiată. De fapt o parte a intrigii este dată de găsirea limbii lui Kowtok pe pardoseala stației de cercetare Tsalal odată cu dispariția cercetătorilor, ceea ce conectează cele două crime.

Orășelul aparent cuminte se dovedește a fi un fel de Twin Peaks mutat spre cercul polar, unde în adâncimea nopții și a gheții deopotrivă bântuie un spirit malefic, desemnat prin pronumele personal „Ea“, cea care-i mănâncă pe oameni de vii, le sucește mințile și le populează cu imagini terifiante, bărbații fiind prin excelență victime. Într-una din scenele din primul episod din cele șase ale seriei, unul dintre cercetători este cuprins de convulsii din senin și asemenea unei sibile la rândul ei îngrozite le transmite celorlalți că „Ea s-a trezit“. Acest regim terifiant-hipnotic la confiniile cu horror-ul supranatural, în care semne vechi marchează rapelul către mitologic, în care morții apar în viziuni cumplite sau într-o muțenie neliniștitoare, configurează un fel de atmosferă gotică favorizată de noaptea care domnește pretutindeni, lumina fiind o prezență artificială și fragilă. Acest fond mitologico-ritual era puternic marcat și în prima serie, fără o dimensiune a supranaturalului, ci mai degrabă cu una etnologică, a imaginarului afroamerican al Santeriei din mlăștinoasa Louisiană, un alt teritoriu particularizat cu apele lâncede populate cu aligatori, cu copacii fantomatici înveliți în lichenii asemenea unor pânze de păianjen. Binele și răul erau acolo categorii ontologico-teologice, reflecțiile detectivului Rust Cohle (Matthew McConaughey), marcat și el indelebil de trauma pierderii băiețelului său într-un accident de mașină, mergând chiar în sensul unui nihilism altoit cu stoicism. Nu mă îndoiesc că Nic Pizzolatto a încercat să construiască un personaj similar, cu aceeași pondere psiho-afectivă, dar la feminin în Evangeline Navarro, polițista care în afară de impulsivitate pare să reflecteze, dincolo de orizontul profesional, la un rost al vieții, la condiția indigenilor, la credințele și sensibilitățile lor religioase. O replică memorabilă cu parfum ezoteric din prima serie, „Time is a flat circle“ (Timpul este un cerc aplatizat), este preluată cu o vădită intenție de a ne reaminti filiația. Dar, din păcate, Ținutul nopții nu merge în aceeași direcție a aprofundării misterului proiectat pe acest fond mitologic de tradiții și credințe ancestrale, în păstrarea misterului, a „sacrului ascuns în profan“, așa cum o face Cary Joji Fukunaga cu ajutorul scenariului semnat de Nic Pizzolatto. Issa López a dat o turnură puternic ideologică filmului. Mica lumea a Enisului proiectată și ca o comunitate în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, este dominată de femei fără legătură cu condiția lor subalternă, ca reprezentante ale unei minorități etnice din care se selectează femeile de serviciu și, ocazional, amantele. Navarro este motivată de restaurarea demnității femeii indigene subjugate, victimă a bărbaților albi, bine poziționați social, lipsiți de deontolgie profesională. De altfel, bărbații sunt ori nereliabili, ori fragili, ori inconsistenți, precum Hank Prior (John Hawkes), care visează la logodnica sa ucraineancă, sau fiul lui, Peter Prior (Finn Bennett), dominat profesional de superiorul feminin sau de cel casnic, nevasta sau iubitul lui Navarro, Quavvik. Există o agendă postcolonialistă a asupririi indigenului inoupiaq de către omul alb, una feministă a exploatării femeii de către bărbat, una ecologistă, a exploatării resurselor prin distrugerea mediului înconjurător. Este ceea ce fac mituind polițiști corupți cercetătorii de la Tsalal, care profită de pe urma exploatației miniere care poluează pânza freatică, ascunzând acest fapt în rapoartele remise oficialităților, pentru că poluarea accelerează topirea permafrostului și respectiv extragerea mai ușoară a microorganismului salvator de umanitate. Demonstrațiile localnicilor indigeni împotriva poluării, confruntarea cu poliția în care este amestecată și tânăra Leah Danvers (Isabella La Blanc), fiica adoptivă de origine inoupiak a polițistei, și care o încasează de la un polițist brutal, îngroașă stratul ideologic al filmului. La aceasta se adaugă și agenda de gen, Leah este lesbiană și are o prietenă de 16 ani cu care se filmează făcând sex, fapt care o contrariază pe mama partenerei ei, o mică dramă de familie. Coroborarea tuturor acestor agende ideologice mută filmul în altă parte, nu în zona fertilă a reflecției, ci în zona săracă a propagandei, sărind din teologie în sens larg, în ideologie: a se vedea discuția atât de nuanțată despre întuneric și lumină dintre cei doi detectivi din Louisiana, Rust și Martin. O încercare de a da adâncime cu o astfel de discuție între Liz și Navarro eșuează în locuri comune, în ciuda talentului real al lui Jodie Foster de a susține o partitură dramatică nuanțată.

Însă mai grav decât toți acești stimulatori artificiali de gust este chiar pierderea misterului la final, când ți se explică resorturile sociale ale crimei, când tot ce ținea de zona de mitologie, de supranatural este dat la o parte dintr-o singură mișcare. „Ea“, acest spirit feminoid, desemnând o arhaică mumă distructivă și terifiantă venită din noaptea timpului, se efasează, reproiectată simbolic într-o revanșă de resort ideologic, feministă a femeilor împotriva bărbaților violenți, pasabili de a fi lichidați fără a mai apela la mecanismele legale; postcolonialistă, a indigenului exploatat împotriva exploatatorului alb; ecologistă, a băștinașului împotriva industriașului, corporației etc.; și chiar mai subtil, antielitistă, a omului simplu, cuminte, cu o educație medie împotriva celui cu multă știință de carte, dar imoral, care umblă după cai verzi pe pereții decorați cu vertebre de plesiosaur ai permafrostului. În general, toată această minuțioasă agendă ideologică, uneori în tușe groase, alteori mai fin strecurată, sufocă, omoară fondul mitologic în marginea căruia ar fi putut fi dezvoltată o reflecție profundă. Faptul că schema ideologică prevalează asupra fondului psihologic duce și la distorsionarea personajului. Aflând cine sunt autorii crimei printr-o eufemizată „poveste“, dispunând în același timp de solide dovezi criminologice, Liz Danvers alege să-i acopere pe criminali pentru că motivația lor este „corectă“, mai precis corectă politic, pentru că s-a făcut dreptate. Regizoarea și-a muiat personajul, l-a îndulcit, i-a plantat o idee care structural contrastează cu tot comportamentul și evoluția sa până în acel moment. La final, Issa López încearcă să-și salveze personajul cel mai complicat, mai voluntar, pe Navarro, femeia puternică, adică singură, stăpână pe soarta ei, trimițând-o undeva departe, în solitudinea unei căbănuțe înconjurate de necuprinsul arctic și de discreția lui Liz Danvers, care le dă cu flit agenților federali, răspunzându-le laconic, în doi peri, sigură că aceștia vor înghiți gălușca. Însă spiritul lui True detective a dispărut deja cu tot farmecul lui.