Documentarul Nasty, în tripla regie a lui Cristian Pascariu, Tudor D. Popescu, Tudor Giurgiu, readuce în prim-plan un sportiv atipic care a atras privirile în anii ’80, primul sportiv român care s-a bucurat de statutul de vedetă internatională, asemenea unui pop star, înainte ca Nadia Comăneci să intre în scenă. La o edificare a portretului său de sportiv excentric, care a schimbat chipul oficial, distant-aristocratic, ceremonios al tensimenului de până atunci, au contribuit mari jucători de tenis din întreaga lume, precum Rafael Nadal, Boris Becker, Jimmy Connors, Björn Borg, Stan Smith, James Longshore, John McEnroe, Marc Jenner, Yannick Noah etc. Lor li se adaugă o serie de comentatori și jurnaliști sportivi de marcă, observatori atenți ai fenomenului sportiv. Astfel, există o parte a considerațiilor de ordin biografic unde este scoasă în evidență personalitatea accentuată, imprevizibilă, vulcanică a sportivului român și una de reflecție cu privire la ceea ce a introdus și a schimbat în tenis Ilie Năstase, am putea spune o dimensiune care ține de istoria tenisului. Regizorii au construit din diversele mărturii, inclusiv cele ale tenismenului român, un personaj de roman, puternic reliefat și contradictoriu, respirând autenticitatea animalelor care nu au acceptat dresajul, dar și un reper inconturnabil al evoluției acestui sport. Însă, dincolo de asta, toate aceste mărturii configurează și o dimensiune nostalgică legată nu numai de acest sport așa cum se practica el odinioară, dar și de formele de sociabilitate pe care le-a generat, de epoca în care tenisul era un sport „sărac“, cu premii modeste și sportivi asemenea, fără voga pe care o are astăzi și fără sumele considerabile care se învârt în jurul lui.
Pentru români, în special, documentarul oferă imaginea paradoxală a unui produs sută la sută socialist în ambalaj capitalist, care poate conduce la impresia greșită că România socialistă era pe alocuri un regim democratic care iniția prin sport un dialog constructiv cu adversarul capitalist. Un reportaj francez bine realizat al anilor de glorie ai lui Ilie îl prezintă asemeni unui dandy, îmbrăcat după moda anilor ’70 cu pantaloni strânși pe picior și evazați, mișcându-se dezinvolt, cu eleganță pe străzile Parisului, cumpărându-și ziare franceze, ce mai, circulând liber într-o lume liberă cu un firesc aproape provocator, inaccesibil conaționalilor săi, dar și multor altor sportivi estici cărora le era interzis să-și aducă familia la competițiile ce aveau loc dincolo de Cortina de Fier. La un spectacol de varieteu la Paris, Ilie cântă în franceză, iar la un show similar în America, Nasty mimează un meci cu un cimpanzeu, fapt cu care astăzi wokiștii l-ar pune la zid. În ambele situații, tenismenul îmbrățișează condiția starului de pe Broadway, și așa cum o spun mulți în film, Ilie pare făcut pentru acest rol de entertainer, mai mult, îl creează total nepotrivit sau poate inspirat pe marea scenă a competițiilor sportive de top. Cum? Comportându-se total inadecvat, ignorând regulamentul sau mai precis laxitatea lui, intrând în polemică cu arbitrii și chiar cu publicul, dându-se în stambă – vezi imaginile cu Nasty întins pe zgură cu palmele sub ceafă – , fiind ireverențios-șăgalnic, stârnind intenționat râsul cu improvizarea unor scheciuri, vociferând și înjurând ca la ușa cortului, făcând gesturi obscene sau pur și simplu obraznic-povocatoare, devenind colocvial și amical cu adversarii, arbitrii, personalul sportiv etc. O bună parte din documentar adună astfel de momente cu un Ilie care face pe nebunul, se prostește, joacă roluri comice, e penibil și afurisit, dar care, sub nicio formă, nu poate fi ignorat. De ce i se permite tot acest show care devine marcă înregistrată sub semnul personalității sale funambulești? O spune Steve Flink, chiar dacă atenuat: „Era aproape un geniu.“; o spune magistral Jimmy Connors: „Nu știam cum va lovi mingea pentru că nici el nu știa.“; o spune Tom Okker, „Era cu mult înaintea evoluției tenisului.“; o spune un jurnalist francez: „ Era ceva nou venit din Est, un boem rebel înarmat cu o rachetă.“ Etc., etc. Nasty frapează, nu lasă pe nimeni indiferent, „made tennis cool“, cum spune Jimmy Connors, iar din tensimen face peste noapte un supererou, un rock star, cu alte cuvinte, conferă acestui sport sobru acel glamour specific vedetelor de cinema și celei de-a șaptea arte.
Ceea ce ține de calitatea de eseu a acestui documentar o dau reflecțiile cu privire la schimbările de profunzime care au loc în tenis în epoca respectivă, transformarea unui sport rezervat elitelor într-un sport pentru mase, deși nu chiar ca fotbalul, schimbarea tenisului dintr-un sport pentru amatori într-unul profesionist, faptul că felul de a juca pe care Năstase l-a dus la apogee crea o emoție cu care putea rezona oricine. În plus, o spun mulți, printre care și Nadal, Ilie introducea în tenis o anume eleganță nestandardizată, un stil, o estetică. Ilie Năstase o rupe cu tradiția conduitei dominate de seriozitate și modestie, este primul, o spune un alt tenismen, Mats Wilander, se distrează și bulversează tiparul decenței, reținerii, aerul conservator și aristocratic al acestui sport. Tot Mats Wilander atribuie această forță disruptivă identității românești a lui Ilie. Numai că toate acestea care au o frumusețe aparte când configurează un profil de „boem rebel“, în exces frizează grobianismul. Iar Nasty traversează frontiera cu ușurință. Tot acest comportament raportat la exigențele corecționale ale noilor ideologii woke, radical feministe, cancel culture etc. l-ar fi exclus complet din lumea sportivă astăzi, și scandalul cu Serena Williams o probează cu asupra de măsură, când lui Ilie îi iese pe gură un porumbel interpretat numaidecât ca rasism. Rapelul la epoca respectivă demonstrează contrariul, Nasty se adresează unui sportiv de culoare, Arthur Ashe, cu apelativul Negroni, lui John McEnroe, un alt coleric al tenisului, cu apelativul Macaroni, dăruind fiecăruia o poreclă fără ca nimeni să se supere, pentru că în spatele acestui comportament se află un om bun, de o generozitate de care anumiți sportivi își mai amintesc. „Era autentic, spunea adevărul cu cuvinte urâte și asta ne plăcea“, o spune un alt tenismen. Iar pe chipul lui poți surprinde uneori această nevinovăție amestecată cu bunătate a copilului așezat pe un scaun prea înalt care face să-i spânzure picioarele, iar în interviuri recunoașterea unui fel de a fi incomod, năvalnic, pasional și intratabil. Când regizorii revin la actualul Năstase nu mai au cum recupera aura de atunci, fostul sportiv trăiește în umbra a ceva ce a fost mai mare decât el, care l-a acoperit, și acest fapt ține de capacitatea unei pasiuni de a transfigura. Adevăratul Ilie Năstase poate fi regăsit doar în meciurile sale, în filmul confruntărilor, în filmul epocii și poate în filmul acelei vieți în care Ilie Năstase era egal cu Ilie Năstase depășindu-l mereu.