Titlul celei mai recente cărți a lui Dumitru Chioaru, Melancoliile unui bătrîn cărturar, fixează cele două figuri, Bătrînul și Cărturarul, în jurul cărora se organizează materia lirică, aici, ca și în cele peste zece volume de versuri, tipărite de poetul sibian. Melancolia, care este a Poesiei de totdeauna, de la preromantici pînă azi, de oriunde va fi venind, unește, în poezia lui Dumitru Chioaru, Bătrînul și Cărturarul, viața și cartea, efemerul și durata sa în complementaritate și/sau ad versitate cu iluzia eternității sau, măcar, a celei de-a doua vieți, pe care o dă opera scrisă. Acesta este pragul tragic pe care îl trece poezia lui Dumitru Chioaru: iubirea mistuitoare pentru Poesie, fantasmă însoțind toate vîrstele ființei – în blue jeans, tînăr stîngaci și unul dintre „goliarzii cîntăreți în răspăr ai vremuri lor noi“, la plimbare, prin parc, sărutînd „o fată alergînd“ etc. –, într-o lume „ca parodie a artei“ și „lupta“ cu formele ei de azi din amarul post-scriptum al cărții: Corifeul:/ Orfeu vorbea direct cu zeii/ Dante cu sufletul Beatricei din rai/ Shakespeare cu fanto me de regi/ Hölderlin cu el singur în turn/ Eminescu cu luceafărul din cer/ Rilke cu îngeri înspăimîntători/ Baudelaire cu Răul înflorit/ Bacovia cu florile de plumb/ Rimbaud cu corabia beată/ înghițită de oceanul tăcerii/ Apollinaire cu corul de mașini/ ce defilau pe lîngă Tour Eiffel/ Pound cu zăbrelele cuștii sale/ în limbi le Babilonului/ Și Passoa cu măștile lui/ reinventînd toată poezia/ Corul:/ Jos poezia veche! Jos poeții toți!/ Trăiască poezia scrisă de roboți!“: viața Bătrînului și textele Cărturarului, trăitul și scris/cititul, în fragmente amintind de tragedia antică, unde Poesia, de la Orfeu pînă la Pessoa, în toate limbile Babilonului, va fi sfîrșit în sunetul metalic, fără viață, al poeziei scrise de roboți.
Melancoliile unui bătrîn cărturar se poate citi (și) ca o emoționa(n)tă călătorie spre origini, de la vîrsta tînărului rebel, a iconoclastului, fixată în 1977, cînd „iese cu Poesia în stradă rîzînd spre a trezi trecătorii hipnotizați“, cum se spune în Poesia, pînă la Bătrînul „cărunt înainte de vreme“, cum scrie poetul Pe prispa casei de țară, coborînd în sine, pînă la încărunțire (familia cuvîntului „cărunt“ e foarte prezentă în carte, de altfel) sau, pe celălalt drum, spre pruncul gol din pîntecul ma mei: „Duminică cenușie ca un ecran de televizor/ invadat cu zgomot de purici -/ încerc să-mi fac o reconstituire a vieții/ atît de singură încît/ abia îmi mai iese la număr/ ca și cum aș coborî în mine cu lanternă/ pe o scară-n spirală/ și la fiecare cotitură ar atîrna/ un tablou de fire de păianjen/ destrămîndu-se de cîte ori brațul/ îl întind tremurînd/ spre chipul unui om care-mi seamănă/ pînă la pruncul gol ghemuit/ în pîntecul mamei ca-ntr-un mormînt/ mai vesel decît zeii uneori/ sau mai trist decît morții -/ încerc să-mi fac o reconstituire a vieții/ ca și cum toate aceste chipuri s-ar aduna/ de o parte și de alta a unui sicriu/ hohotind de plîns sau de rîs/ și fasciculul de raze ale lanternei/ ar lumina hăul întunecat și tăcut/ dinaintea venirii mele pe lume/ urlînd“ (Duminică cenușie). Pe scara interioară a unui alt Infern, ființa primește asaltul (i)realității, cu izolarea din „era coronavirus“ și năruirea speranței ucise de „clovnii și saltimbancii ieșiți din urne“. Drumul spre pierdere începe cu prima vîrstă a Bătrînului, cînd iubește „cu neru șinare“ Poesia în blue jeans. Este vremea „dereglării simțurilor“, îm potriva poncifelor, în compania tinerilor „stîngaci“, iscodit de Ariel „cu picioroange de zaruri“, în irealiatea imediată, identifi cată prin prezența suprarealismului, cu Ariel, Faustofel și a absurdului lui Godot, din poeme precum Poesia, Întoarcerea Poesiei, Zi de zi.
În a doua secțiune a volumului, Întoarcerea Poesiei, poetul face un salt peste timp, după ce veacul va fi înaintat pînă la „mașini telefoane computere“, cînd tînărul rebel a albit, ascultînd cum, pentru Poesie, bate „ceasul rău“, prăbușită înapoi, „în hău“; acum, Ariel, „contabilul suprarealist“ venind din lumea mallarmeană a lui „un coup de dés jamais n’abolira le hasard“ e înlocuit cu Pallas „cernit“, venit din codrii rimbaldieni ai sim bolurilor, care „s-au vestejit“, unde corbul lui Poe veghează, și el, hăul de dincolo de lumea lui Faustofel, o imagine suprarealistă, asemănătoare „omului“ lui H. Bonciu din anii ‘40 ai secolului trecut: e omul care, cum sîntem avertizați în Întoarcerea Poesiei e prins în amestecul Binelui cu Răul, al Cerului cu Iadul, al trupului cu sufletul, al bărbatului cu femeia, al lumii cu teatrul și al originalului cu copia și plagiatul său.
Dacă Bătrînul e al vieții și „hăului“ istoriei, cea de-a doua figură din poezia lui Dumitru Chioaru e a cărților și poeților Rimbaud, negustorul care „s-a întors din savane“, Pessoa care a colonizat universul cu oameni de hîrtie, Pound căruia „au încercat să-i adune mințile babelizate într-o cușcă“. Cărturarul e stăpînul acestui univers al oamenilor de hârtie care își croiesc „o viață de hîrtie.“, asumînd iluzia de a muri și de a se naște în viitor, acoperit de cărți, vorbind numai cu Poesia, ca un păianjen care își țese lumea de litere, cum se spune în Mărul oprit, căutînd valoarea de schimb a poeților și poeziei pe o piață a bu nurilor simbolice, unind lumile de dinainte și de după Cuvînt, ca în acest testament postmodern: „Și tu Poesie la ce mă mai cauți?/ cu mers de fecioară mioritică/ și același anunț: te așteaptă/ complotul tăcerii/ pe l-apus de soare – îți voi lăsa/ testamentul meu postmodern;/ și de-o fi să mor/ la televizor/ să spui în răspăr/ tristul adevăr/ că m-am îmbarcat/ pe vaporul beat/ și-am dat pe ocean/ de-un leviatan/ și sabia mea/ e în burta sa/ iar tu Poesie/ să-mi fii făclie/ pe unde voi merge/ urma de mi-o șterge/ și voi poposi/ fără a mai fi/ umbră pe pămînt/ numai în cuvînt -/ în locul Poesiei la trezire/ pe ecranul computerului tremura/ ca pe-o baltă din copilărie/ barca mea de hîrtie –/ hai să mai încercăm o dată!/ hai!“.
Odată cu Melancoliile unui bătrîn cărturar, Dumitru Chioaru scrie o reușită carte despre visele și coșmaruri le ficționarului din bibliotecă.