Trei cărți au apărut sub semnătura lui Andrei Pleșu în calitatea sa de istoric de artă, două dintre ele reeditări, debutul din 1974, Călătorie în lumea formelor (1974) și Ochiul și lucrurile (1986), la care se adaugă o a treia, Capodopere în dialog, alcătuită din textele destinate emisiunilor radiofonice și celebrei emisiuni Teleenciclopedia în anii 1970-1980, inedită cumva. A rămas nerepublicată monografia dedicată lui Francesco Guardi apărută în 1981 la cunoscuta Editură Meridiane. Pe lângă faptul că avem un portret al istoricului de artă la „tinerețe“, avem și un fragment de istorie a devenirii celui care trece de la istoria artei și estetică, vezi volumele enumerate anterior, la filosofia culturii, cu Pitoresc și melancolie: o analiză a sentimentului naturii în cultura europeană (1980), la filosofia propriu-zisă punctul de cotitură fiind chiar Minima moralia (1988), urmată de Limba păsărilor (1994) și teologie la confiniile cu istoria culturii în Despre îngeri (2003) și Parabolele lui Isus: adevărul ca poveste (2012), cu tentația platoniciană a dialogurilor cu prietenul de o viață, Gabriel Liiceanu, din care ilustrativă este cartea Despre destin (2020). La aceasta se adaugă o prodigioasă operă de eseist, în care regăsim, de la eseul filosofic la cel care consemnează actualitatea în bogăția sa de forme și unde filosoful realizează cu alte mijloace o reală „etică a intervalului“, o filosofie nu doar a culturii, ci și a civilizației, cu precădere a celei românești.
Mă voi opri la una dintre cele trei, Ochiul și lucrurile și Capodopere în dialog, rezervându-mi dreptul la o replică ulterioară cu privire la celelalte două. Ochiul și lucrurile grupează studii și articole scrise în intervalul deschis de prima carte și evidențiază nu doar acordul cu prezentul prin intermediul cronicii plastice și raportul cu trecutul prin revenirea asupra operei unor mari artiști plastici cu o viziune nouă, ci și o reflecție aprofundată asupra domeniului, asupra istoriei artei românești, asupra impasului în care critica de artă se regăsește (ne aflăm în 1986, iar concluziile de atunci se văd validate din plin astăzi!), asupra studiilor dedicate celui mai cunoscut artist plastic român, Constantin Brâncuși. Studiul care ține loc de prefață, Istoria artei ca disciplină academică: dispute contemporane, reflectă problematica complicată a disciplinei, câmpul ei tensional partajat între paseismul ei inerent rezervat istoricului de artă și dinamica actualității rezervată omului de gust, criticului de artă; între istorie și avangardă ca ruptură de tradiție, între hermeneutica (iconologia) focalizată pe operă și analiza codurilor vizuale specifice fiecărei epoci vizând privirea (Gombrich). Studiul încearcă să răspundă în linii mari la interogația spinoasă: cum poți eluda istorismul fără a desființa disciplina odată cu el? În 1985 – data la care este publicat articolul antologat –, Andrei Pleșu prezintă cu o acuitate remarcabilă aspectele esențiale ale „crizei“ artistice contemporane, precum și soluțiile pe care le întrevede pentru a reda relevanța disciplinei și a o ancora într-un mod fertil în actualitate. Privirea aruncată domeniului studiilor literare, de pildă înspre estetica receptării pe linia deschisă de H.R. Jauss, care i se pare o soluție plauzibilă și pentru istoria artei, nu are cum să nu flateze un istoric literar, invitând la o reciprocitate, de asemenea, profitabilă. Iar istoricul de artă la acea dată recomanda judecata de gust, cea pe care o dă în cronica sa criticul literar, ca adaos la demersul istoricist, cu alte cuvinte o implicare cu doza ei de subiectivitate informată însă academic. Regândirea artei mai vechi „din unghiul tensiunii interogative a artei moderne“ își avea corespondentul în studiile literare. Iar asumarea de către istoricul de artă a unei „relativizări a specializării“ mi se pare valabilă și astăzi și pentru istoricul literar dintr-un unghi care are ca punct de plecare literatura comparată sau ceea ce astăzi se numește „literatura lumii“ (World Literature), ceea ce implica pentru Andrei Pleșu o doză de antropologie, de „metafizică“ (ce cuvânt curajos, chiar și între ghilimele, în 1985!). Demersul restitutiv din Materialele pentru o istorie a criticii de artă românești s-ar fi putut dezvolta într-o carte, reflectând dificultățile constituirii disciplinei, cu o astuțioasă precizare a contribuției „oamenilor începutului de drum“, cu o formulă memorabilă a lui Paul Cornea. Însă articolele consacrate lui Brâncuși în spațiul tensional al specificului național și al universalității, sunt remarcabile, mai ales că reflectă discret o luptă surdă cu protocronismul care tocmai debutase pe scena culturală cu articolul lui Edgar Papu din 1974. Nume dificil de pronunțat în contextul ideologic al epocii, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, apar cu o dezinvoltură care situează articolele lui Pleșu oriunde, numai în România socialistă nu. Situarea în dispută revendică prezența unui fond local preromânesc, arhaic, o arhaicitate care merge la indianistul Sergiu Al-George nu către influențe simbolice, ci către echivalente simbolice. În schimb, discuția care are ca subiect studiul consacrat lui Brâncuși de către Petre Pandrea, Amintiri și exegeze, în care detectează corect influența călinesciană în gustul pentru formularea memorabil-grandioasă, este ilustrativă pentru derapajele localist-neaoșiste ale criticului de artă autoinstituit. Pleșu nu realizează doar o simplă trecere în revistă a unor abordări, deși avem un bilanț al studiilor având ca subiect pe cea mai universalizată personalitate românească – așa procedase și Mircea Eliade cu Miorița în studiul său Mioara năzdrăvană –, ci constată dificultățile, mizele și argumentele unei polemici generice național și/vs universal care va face obiectul preocupărilor obsesive în istoria și critica literară din perioada ceaușistă, configurând în același timp un metabolism cultural-identitar propriu culturii române.
Nu poți să nu remarci cât de prezentă este literatura în reflecția lui Andrei Pleșu; trimiteri care conectează artiști plastici și scriitori sunt peste tot, pentru că există un orizont secund al reflecției artei plastice, literatura, acompaniată de critica literară, în mod cert primadona într-o epocă literaturocentrică, cum a fost cea comunistă. Dar și pentru că o serie de literați în sens larg intră pe acest domeniu al istoriei artei fără o pregătire prealabilă, ilustrativ fiind cazul lui Petru Comarnescu, cu o dublă licență în Drept și Litere și Filosofie și un doctorat în istoria artelor.
Însă marca indelebilă a unei reflecții aplicate marilor teme o dă Andrei Pleșu în studii precum cel care prefațează cele două expoziții, „Studiu I“ și „Studiu II“ de la Timișoara și expoziția „Scriere“ de la Institutul de Arhitectură pornind de la interogații fundamentale: Ce este un studiu?; Care sunt sensurile tradiției?; Ce legătură este între scriere și imagine? Când proiectează raportul dintre scriere și imagine în sfera culturii, filozoful concentrează în câteva pagini de o densitate impresionantă esențialul unei problematici care invocă suportul unei biblioteci specializate. Viitorul eseist este recuperabil deja din aceste texte de escortă de o brevitate aflată în contrast cu bogăția conținutului lor. Iar Andrei Pleșu te însoțește în călătoria istoria culturii sărind de la Sfântul Augustin și Wilhelm Worringer la zone exotice ilustrate de un Kalanah Jha cu o carte despre literatura sanscrită sau de Nicole Vandier-Nicolas cu un op despre arta și gândirea chineză. Nu este ușor de găsit o asemenea mobilitate culturală în epocă, nicidecum una a surselor deschise, iar impresia de actualitate este susținută de o bi bliografie la zi. În materie de eseu, îmi vine în minte un nume popular astăzi, cel al filosofului italian Gior gio Agamben, capabil să traverseze granițele domeniilor cu o grație a inteligenței vii, să abordeze teme mari într-o formulă concentrată cu una, două idei care sunt me morabile. Studiul introductiv despre tradiție care transcede domeniul artei plastice sau al literaturii, chiar dacă li se poate aplica oricând, l-aș fixa în bibliografia esențială a temei. Există în aceste articole acel ceva care transcende rama disciplinei sau relevanța temei: 1.atunci când face lectura unei cărți, de pildă cea emblematică despre kitsch a lui Abraham Moles, dincolo de comentariul avizat care fixează esențialul problematicii și vulnerabilitățile demersului, Andrei Pleșu își introduce propria sa idee, uneori polemic, pe care o fixează memorabil, astfel încât pleci cu ea acasă; 2. În cronica plastică, originalitatea abordării ține tocmai de transcenderea domeniului strict al plasticii, fixând nu doar o particularitate stilistică a artistului, o trăsătură estetică, ci și un reflex mentalitar la confiniile cu antropologia, cu o morfologie, cu o idee despre cultura românească în ansamblul și poziționarea acesteia în contextul european. Spre exemplu, în articolul dedicat lui Nicolae Grigorescu, Andrei Pleșu face legătura insolită între idilism și uitare, pe care le imprimă în memoria noastră cu fraze percutant-scandaloase („Grigorescu e de partea uitării românești.“), dacă nu ar exista un argument atât de puternic la baza lor.
Profesiune de credință și totodată o conștientizare atât de profundă a rolului criticului de artă, a necesității și limitelor acestui rol ingrat, articolul Un erou umil: Criticul oferă o sinteză a rolului oricărei critici de întâmpinare și poate cheia renunțării lui Andrei Pleșu la acest rol.