Kafka și Orwell sunt rudele literare apropiate ale lui Gheorghe Schwartz; cum se întîmplă în Castelul sau Ferma animalelor, Gheorghe Schwartz, în Convoiul, dislocă rea lul pentru a crea o nouă realitate, apăsat distopică, în felul distopiilor pe care prozatorul le-a construit, de exemplu, în seria de Vocalize, cîteva volume care, pe nedrept, au trecut neobservate de critica de întîmpinare. Convoiul este o distopie foarte bine gîndită și scrisă; Convoiul oamenilor e unul kafkian, vine de nicăieri și merge spre nicăieri, ca în Parabola orbilor a lui Breughel, nimeni din șirul nesfîrșit nu-și mai știe numele, memoria i-a fost ștearsă, aici timpul este suspendat: viitorul nu există, personajul are, cum spune, „tot timpul din lume“, iar timpul marșului în Convoi e nesfîrșit. Romanul lui Gheorghe Schwartz e, în această ordine, și o carte despre Timp, timpul fiind simțit, cum spune protagonistul Konrad sau Conrad sau Costi, în funcție de acela care îl trăiește: ștergerea memoriei și, implicit, a numelui, a familiei și a tot ceea ce va fi însemnat viața „omului ca om“, pierderea reperelor ori lipsa lor de importanță („M-am obișnuit că reperele sunt schim bătoare pentru noi, cei din Convoi. Stînga poate deveni oricînd dreapta, înainte poate deveni oricînd înapoi etc. Și toate acestea fără ca noi să ne dăm seama“, scrie personajul-narator într-o notă din subsolul unei pagini), asigură, în chip paradoxal, spațiul securizant, sarcofagul, cum spune personajul, unde captivitatea, ieșirea din timp sînt în beneficiul „omului ca om“: modul de a fi în Convoi e o continuă confirmare a spusei lui Dostoievski: „Cel mai bun mod de a împiedica un prizonier să evadeze este acela de a-l face să nu știe că este captiv“. În felul acesta, cei din Convoi intră în rutina binecuvîntată a acestuia, refuză toate ispitele (hrană, femei, libertăți) pentru că numai astfel vor fi ocrotiți, vor avea ce mînca și, cîteodată, în Marțea Mare, vor putea trăi o aventură cu o femeie venită dintr-un „convoi paralel“.
Lumea acestor „roboți umblători“, prinși între ordine „venite de Sus“, de felul „Vorbiți!“, „Tăceți!“, „Vorbiți numai în condiții specifice!“, fără identitate – doar nume re, cum e 827, protagonistul romanului –, fără memorie, fără speran țe și fără viitor e una etanșă, făcînd față încercărilor zadarnice de destabilizare din partea „opoziției“, folosind propaganda cu „mesaje subliminale care îți sporeau energia“. Gheorghe Schwartz pla sează romanul său și într-un orizont mito-poetic: cartea sa despre Timp se circumscrie simbolului de dincolo de istorie al șarpelui Uroboros, un șarpe „nesfîrșit precum Convoiul – „Convoiul onkolo“, un șarpe din grota fără fund Onkolo –, iar viitorul strălucit pro mis celor din Convoi e atunci cînd „șarpele va ajunge să-și înghită coada“. Modelul șarpelui Uroboros este cel „ce va fi generalizat în noua ordine socială“. Șarpele, ca organizare socială este ultima distopie, una perfect construită: „Șirurile noastre sunt nemuritoa re, că se continuă sub forma unui cerc, că șarpele este un animal perfect construit. Această ființă, probabil un uroboros, nu are ne voie de ochi, pentru că nu există nimic în jurul ei, deci nu are ce vedea, și nu respiră, fiindcă în jurul ei nu există atmosferă. Nu are nici organe pentru a primi hrana, o digeră și elimină resturile, pentru că fiind înconjurată de vid, nimic nu intră și nimic nu iese din corpul ei. Ea este astfel construită încît pierderile organismului ei reprezintă propria ei hrană. Creatorul lumii nu a înzestrat-o nici cu mîini, pentru că această ființă primordială nu are nici ce să ia și nici de cine să se apere. Deși nu are picioare, se poate mișca, dar numai în cerc, devorindu-și coada și că trupul lui uroboros iese neîncetat din Onkolo, o peșteră, o scobitură/ grotă, ceva mare și adînc: nu știi unde se termină un onkolo sau dacă se termină vreodată“.
În Convoiul, în cercul șarpelui Urobo ros, personajul Konrad sau Conrad sau Costi e în siguranță și confort; cînd iese Afară, cum se numește partea a doua a romanului, el intră în nesiguranță, frică, improvizație, regrete, foame, într-o lume ostilă, în fond, dincolo de civilizația comunicării; ca și Con voiul, lumea de Afară este un loc unde nu se întîmplă nimic, un sarcofag, unde personajul rămîne prizonier, în azilul/ spitalul în care ajunge după ce a părăsit „bolul cu pești“ al Convoiului; mai mult încă, afară de Afară, în afara spitalului, adică, personajul e pe cont propriu, unde, ca și în Convoiul, i se controlează mintea, mereu urmărit, monitorizat: „Eu, într-o singură zi prin oraș, m-am lămurit că și în afara trupului șarpelui, toată populația îndepli nește disciplinat un program impus“, constată personajul care scapă din cercul șarpelui.
Gheorghe Schwartz scrie în Convoiul o admirabilă carte despre condiția omului de aici, de acum și, poa te, din viitorul apropiat de sub „stăpînirea roboților“: un cobai, „atît afară, cît și în Convoi“, resemnat într-un viitor „stabilit de alții“. À bon entendeur, salut!