Cronicarul literar și eseistul Dan Cristea a debutat cu o jumătate de veac în urmă, publicând volumul Un an de poezie (1974), după ce își demonstrase talentul și pasiunea în rubrici permanente de profil în revistele „Contemporanul“, „România literară“ și „Argeș“ (unde devine redactor), timp de exact un deceniu. Debutul editorial este aproape simultan cu al colegului șaptezecist prin formație Cornel Ungureanu – și el activ încă în critica de întâmpinare –, timișoreanul publicând culegerea de cronici intitulată proustian La umbra cărților în floare în 1975. În paralel cu eseurile sau studiile adunate în alte cărți, din care transpare erudiția autorului, Dan Cristea a rămas fidel cronicii literare, Citind perseverent cărțile de azi, cum indica titlul unui volum din 2014. În 2017 a reunit comentariile critice de actualitate sub titlul Cronicile de la Snagov, sugerând refugiul criticului din forfota Bucureștiului natal în spațiul liniștitor al bibliotecii de acasă, unde s-a stabilit mai demult. După câțiva ani publică în aceeași serie de cronicar experimentat Alte cronici de la Snagov, iar acum Noile cronici de la Snagov. Comentariile critice din acest volum vizează scrieri apărute în intervalul 2019-2023, indiferent de genul literar: poezie, proză, critică literară și însemnări de călătorie sau interviuri. Cartea începe cu Poeți transilvani și se încheie strategic cu Generații diferite. În partea a doua, mai redusă, sunt reunite Editoriale din aceeași perioadă, cu tentă eseistică și aplicație analitică.
Un critic angajat permanent, cu promptitudine, în receptarea literaturii contemporane – cum se vădește Dan Cristea – procedează întotdeauna selectiv în fața avalanșei de cărți noi (multe editate în regie proprie). În grila lui de selecție primează, în mod firesc, criteriul estetic. La care se adaugă afinitățile spirituale cu scriitori din diverse generații și înclinațiile tematice elective. Autorul „cronicilor de la Snagov“ are o listă ipotetică de priorități la lectură, cuprinzând scriitori de prim-plan în dinamica fenomenului precum Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Varujan Vosganian, Mircea Cărtărescu, Horia Gârbea ș.a. Sub imperativul simțului valoric nu poate evita lectura volumelor recente ale aceluiași autor. Dar o face în manieră originală, căutând noutatea în discursul specific al scriitorului în cauză, cum afirmă metodic: „La observațiile mai vechi, aș adăuga câteva noi“. Rareori recurge la procedeul auto-citării, dezvoltând opinia critică anterioară („remarcam într-o cronică literară devenită prefață la actualul volum antologic…“). Plăcerea lecturii coincide îndeobște cu valențele creatoare reliefate în textul explorat cu maximă atenție. Cum este cazul unui „roman de certă valoare“ al lui Gabriel Chifu sau al „prozei de excelentă calitate“ din însemnările de călătorie ale lui Romulus Rusan. Evitând comentariul de complezență, Dan Cristea nu ocolește neîmplinirile și își exprimă tranșant opinia critică, urmărind evoluția scriitorilor în volumele recente. Astfel se exprimă despre noul volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu: „De un gust îndoielnic se arată versurile în care combină morbidul cu stilul glumeț“. Iar în cazul volumului recent (un somn pe scaunul electric) al unui poet cu debut „extrem de promițător“, precum Ioan Es. Pop, nu își reține remarcile negative: „Sunt puține versurile care sar în ochi având un oareșicare relief semnificativ“; ciclul al doilea „e și mai sărac în expresivitate“. Maniera originală a criticului constă în adresarea directă către cititorii prezumtivi, atrași de actul creației. El pare că susține un colocviu neacademic în aer liber cu cititorii considerați colegi de lectură, sugerând prin citate ilustrative sensuri ale textului „a căror descoperire o las pe seama cititorilor“. În stil colocvial, cronicarul îmbie cititorul din umbra bibliotecii să deschidă cartea comentată, din care „poate afla și învăța nu puține lucruri“.
Editorialele din secțiunea a doua a cărții de cronicar fidel sunt sclipitoare eseuri cu suport analitic inedit, în corespondență cu modelul manolescian din „România literară“ a ultimilor ani. Temele abordate cu dezinvoltură analitică – unele cu prilejuri aniversare – acoperă, în linii mari, istoria literaturii române, de la clasici (Eminescu, Caragiale, Alecsandri), trecând printre interbelici (Blaga, G. Călinescu, Camil Petrescu, Topîrceanu, E. Lovinescu ș.a.) până la câțiva contemporani postbelici (Al Philippide, Petre Stoica, Eugen Suciu – „vecinul de la Snagov“). Fără să facă paradă de erudiție, cum obișnuiesc autorii de studii academice scientiste, Dan Cristea găsește întotdeauna în memoria impregnată de lecturi esențiale argumente teoretice și analogii sugestive din literatura universală pe tema aleasă. Și aplică adesea metoda comparatistă în demersul hermeneutic comprimat, dezvoltând ipoteze originale prin recitirea unor texte ignorate în exegeze. Exemplare, printre altele, sunt „microlecturile“ Puțină retorică, despre „retorica metonimiei“ la I.L.Caragiale, și Religios și grațios la Eminescu (în poezie) sau Despre proza eminesciană. Alte ingenioase analize se referă la pastelurile lui Alecsandri (Mereu prezent) și poetul războiului Camil Petrescu. Remarcabile și pline de nerv polemic sunt eseurile pe teme social-politice, satirizând, de pildă, Satul fără câini al politicienilor corupți care „au politizat scandalos activitatea anti-pandemie“ prin intermediul mass-mediei: „De ani de zile emisiunile de televiziune ori rețelele de socializare, cotropite de o vulgaritate strigătoare la cer, țin loc de carte, de școală, de practica bunului-simț“.
Comentând premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2019, Dan Cristea – onorat atunci cu Premiul Național – își exprimă, confesiv, opinia despre critica de întâmpinare: „Criticul trebuie să scrie cam mereu, și atunci când îi lipsește inspirația, și poate că cele mai bune pagini ale criticului sunt cele ivite tocmai în clipele lui de așa-zisă secetă. Firește perseverența obligatorie a criticului are nevoie de bunăvoința timpului pus la dispoziție să se manifeste. Dar, în plus, unui critic bun îi e necesară, ca aerul, o revistă la care să scrie constant, și cu ale cărei orientări și direcții să consune“. Această revistă este, cum recunoaște, „Luceafărul de dimineață“, a doua revistă a Uniunii Scriitorilor, a cărei direcție a preluat-o cu mai mulți ani în urmă, în seria nouă.