Este foarte greu să-l descoperim pe omul autentic Petru Dumitriu ce se disimula histrionic în spatele scriitorului sau al personajelor sale (Bonifaciu Cozianu, Șerban Romanò sau Pius Dabija) şi se poate ca el însuși să fi avut dificultăți în a-și înțelege până la capăt tranzitivitatea cu denivelările spectaculoase între viaţă şi operă. O monografă îi surprinde sugestiv această neputință: „Petru Dumitriu preferă prolificitatea, plăsmuind câteva moduri complet diferite de a concepe autobiografia. Numeroasele forme de concretizare a genului, multitudinea încercărilor în acest sens indică iminenţa şi fatalitatea nevoii de confesiune. Petru Dumitriu se înverşunează să scrie despre Petru Dumitriu, închipuie diferite moduri de a scrie despre Petru Dumitriu şi, în cele din urmă, constată că nu poate scrie despre Petru Dumitriu. Sau, mai bine spus, că nu poate scrie direct despre Petru Dumitriu (s.a.)“ (Oana Soare, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie, Academia Română – F.N.Ș.A. – Institutul de Istorie și Teorie literară „G. Călinescu“, Buc., 2008, p. 407). Cred că insuficienta mijlocire se întâmplă, deoarece cauze nebănuite şi efecte paradoxale produse de nesomnul demonilor interiori au condus la o duplicitate de tip schizoidal.
Drama lui homo duplex are un mare zero sau punctul de plecare în pactul originar al scrisului, atunci când Petru Dumitriu a adoptat tactica unei duplicitare supra-vieţuiri (a se citi „viețuire super“, conform propriei preferințe: „La Athénée Palace, unde mie mult îmi place“). I se impută, cu totul justificat, arogantului star literar din anii ’50 ai secolului trecut că a servit cu zel realismul socialist și că, prin marele talent scriitoricesc, a cauționat consolidarea socialismului. Este elocventă în acest sens confesiunea: „Eu am intrat buzna în realismul socialist şi m-am ars cumplit fiindcă gândeam aşa: «Domnule, canalul Dunăre–Marea Neagră – ce lucru măreţ!». Idiot, în realitate, fiindcă Dunărea se vărsa singură în Marea Neagră. Ce Dumnezeu îi trebuia un canal? Deci de la început imbecilitatea, ţicneala comunistă era vizibilă. Dar, mă rog, era o mare lucrare“ (Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Curtea Veche Publishing, Buc., 2011, p. 40). Invocarea lui Dumnezeu nu este revelatorie în această aparentă nedumerire privitoare la necesitatea construirii canalului (gândită de români încă din vremea Regulamentului Organic). Nu Dunării îi trebuia canalul, ci țicnelii regimului dejist, care voia să-și canalizeze, prin faraonica lucrare pentru acea vreme, strategia criminală de a săpa acolo „mormântul reacțiunii românești“, după cum decisese însuși Dej.
Petru Dumitriu intrase, cu o jumătate de veac înainte de a face confesiunea citată, în sfera paradoxului semantic cunoscut sub denumirea de paradoxul mincinosului. Este un paradox ce i-a influențat existenţa atât timp cât a stat în ţară, cât și după instalarea în Franța, unde fostul scriitor canonic al realismului socialist, ajuns să se canonească, s-a convertit de la ortodoxie la iezuitism. Or, știm păcatul de care îi acuzau francezii pe iezuiți în privința sincerității. Partea de viață trăită în țară și aceea după care a pășit/ispășit în Apus se întrezăresc la bovaricul scriitor asemenea unui palimpsest, una prin/pentru cealaltă. În cadrul acestui tip de paradox, se pune întrebarea legată de intenţia avută atunci când el și-a spus „eu mint“: a vrut să mintă sau să spună adevărul? Dacă a mințit spunându-și „eu mint“ („ce lucru măreţ!“), înseamnă că, de fapt, nu a mințit, ci că a spus adevărul, dovadă fiind fraza finală („Dar, mă rog, era o mare lucrare“). Dacă, în schimb, a exprimat un adevăr când și-a spus „eu mint“ („ce lucru măreţ!“), atunci este evident că el a mințit („Idiot, în realitate, fiindcă Dunărea se vărsa singură în Marea Neagră“).
Din cele expuse rezultă ca fiind adevărate, prin demonstraţie, două enunţuri contradictorii: 1. dacă este o minciună aserțiunea „eu mint“ (recte Petru Dumitriu, altfel am intra într-un paradox al tehnicii de mise en abyme sau de… trompe l’oeil, atât de îndrăgită de înșelătorul autor), atunci nu mint, ci spun adevărul şi 2. dacă este adevărat că „eu mint“, înseamnă că nu spun adevărul, ci mint. Prin urmare, când a mințit, Petru Dumitriu a spus adevărul, iar, când a spus adevărul, a mințit – aceasta fiind autentica lui structură umană înșelătoare. Apariţia acestui paradox se datorează confuziei de sens a două enunţuri diferite: a. enunţul „eu mint“, constituit la nivelul limbajului obiect şi care ne relatează ceva despre o stare de fapt – acţiunea de a minţi, şi b. enunţul „mint că «eu mint»“, constituit la nivelul metalimbajului şi în care nu se relatează ceva despre o stare de fapt, ci despre enunţul „eu mint“, pe care îl notifică, în consecinţă, ca fiind fals. Acest lucru este evident şi prin faptul că în enunţul din metalimbaj – „«mint că eu mint»“ – enunţul din limbajul-obiect „eu mint“ este numai o parte a acestuia, şi anume obiectul despre care se vorbeşte. Prin aceasta, paradoxul respectiv cade. Firește că e puțin complicată demonstrația, dar de vină rămâne însuși caracterul contorsionat și alunecos al scriitorului, care a dat și altora bătaie de cap.
Gândirea de tip schizoidal a lui Petru Dumitriu a intrat aici în sofistica unui enunţ contradictoriu şi totodată demonstrabil în ambele sale părţi, făcându-l pe scriitor să se afunde într-o logică paradoxală. Iar cel născut la Baziaș, acolo unde Dunărea intră în țară, avea să ofere o tulbure expresie ficțională odată cu romanul de dimensiuni fluviale, cuprinse între paginile ajunse la numărul fatidic 666, la fel ca al personajelor (dacă inventarierea lui Geo Șerban este exactă). Nici titlul acestui roman rapsodic nu este mai puţin paradoxal, el fiind împrumutat de la refrenul cunoscutului cântec popular Drum fără pulbere. De obicei, un drum este plin de praf, dar, dacă este vorba despre o apă, şi nu despre o apă oarecare, ci de însăşi Dunărea, atunci drumul, maritim, nu mai ridică pe suprafaţa lui niciun fel de praf. Din păcate, praful s-a ales de existenţa deținuților siliți să-şi „canalizeze“ eforturile în „măreaţa“ inițiativă de a devia din albia lui cursul firesc al lucrurilor. S-a mai ales praful și de vocația literară a tovarășului de drum care s-a mințit pe sine însuși prin ceea ce a scris nu numai în fluvialul roman Drum fără pulbere. Ortodox crescut de mamă în disciplina spiritului calvin, autorul Cronicii de familie servea un regim politic declarat ateu și, în timpul feluritelor ședințe de la Canal, se ruga din prezidiu lui Dumnezeu (în gând, desigur) pentru iertarea păcatului de a se fi făcut frate cu dracul pentru a trece puntea suspinelor mereu mai lungă.
Ros de armonioasa imperfecțiune a propriilor contradicții în încercarea de a se situa de partea bună, pentru el, a istoriei („Și mă gândeam: «Mor de foame, mor de pneumonie, mor de tristețe. Ce mă fac? Hai să încercăm cu ăștia» (s.a.)“ – Eugen Simion, op. cit., p. 27), Petru Dumitriu nu a avut flerul să întrevadă o îmblânzire a vremurilor și a ratat utopica vârstă de aur sau dulceața vieții. A încercat cu „ăștia“ și nu a mai murit de foame, de sufocare sau de tristețe. În consecință, cu minciuni, cu gogoșele, el a cultivat con brio temele de factură realist-socialistă: ascuțirea luptei de clasă; degenerescența aristocrației; demascarea sabotorilor şi contraofensiva pentru anihilarea lor definitivă; „vânătoarea de lupi“ a partizanilor din munți; colectivizarea (forțată a) agriculturii; elanul stahanovist; formarea „omului nou“.
Aşteptând o ulterioară destindere dejistă, iar aceasta întârziind, cameleonicul Petru Dumitriu a văzut – neinspirat pentru destinul său de om şi scriitor – salvarea (în sensul originar de mântuire) doar în soluţia evadării și a evaziunii fiscale din spaţiul concentraţionar. Ar fi trebuit să-și dea seama că peste toate o lopată de țărână se depune încă de atunci când romanul de mare succes propagandistic Drum fără pulbere, ajuns la a doua ediție revizuită și sever îndreptată din punct de vedere ideologic, a fost acoperit de tăcere, în urma sistării lucrărilor la Canal. Deşi în Occident a avut vreo douăzeci de apariţii editoriale în trei decenii, preţul plecării din paradisul fiscal comunist (pentru el) a fost plătit scump, printr-o lungă autorecluziune și tentative de sinucidere.
Prin pocăința ulterioară, transfugul și renegatul s-a crezut absolvit de păcate, dar a fost o salvare doar omenească, nu și creatoare, rămânând viabilă (deși nu în întregime) în fața posterității doar Cronică de familie. Fostul „inginer al sufletelor“ căzuse paradoxal din infernul excelenței totalitare comuniste în paradisul anonimatului democratic de tip capitalist, tocmai în perioada când se apropia de finalizarea celei mai curate scrieri: Proprietatea și posesiunea. El a renunțat la a mai fi în proprietatea și posesiunea statului socialist, căruia i-a închinat fără ezitare talentul și conștiința, ca să i se recunoască, în rate mari și sigure, gloria de mucava. Astfel, a rupt unilateral pactul cu diavolul prin plecare și, odată ajuns în extremul Occident, omul de stepă a bătut stepul, pentru că nu a mai avut unde să fugă de acolo pe drumul cu pulbere al autoexilului: minciuna avea picioarele prea scurte. Nicidecum exilat, precum susținea, Petru Dumitriu a fost nevoit să se mulțumească, printre altele, cu munca de agent de publicitate, după ce fusese agent de publicitate realist-socialistă, atunci când una spunea și alta fuma (vorba lui Arghezi). Chiar și agent dublu a fost văzut a fi din cele două părți ale Cortinei de Fier, însă pe nedrept. Oricum, stofă, foarte scumpă, pentru așa ceva avea.
Istoria literară reține salvarea cărților, iar nu penitența vanitosului om care s-a crezut izbăvit prin deceniile de autoexil. Rămas în țară, nesățiosul dandy s-ar fi bucurat de dezghețul ideologic asemenea marilor săi rivali Marin Preda și Eugen Barbu, însă cred că, în privința apucăturilor omenești și a umbletelor politice, ar fi concurat la modul serios mai mult cu al doilea, cu care a și împărțit un același titlu de roman (Incognito). Dacă e să ne întâlnim la Judecata de Apoi a istoriei literare, aș spune – mințind că mint – despre talentatul, cultivatul, ambițiosul și paradoxalul Petru Dumitriu că ar fi putut deveni cel mai important prozator român postbelic. Ceea ce nu ar fi fost deloc paradoxal și altfel i s-ar fi discutat opera la centenarul nașterii. Așa însă, cea mai mare parte a ei este bună de aruncat la canal și îi putem întoarce întrebarea: ce Dumnezeu îi trebuia un canal?