Ca membru al „comunității academice“, cum pompos se spune, am mai scris despre activitatea Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare. Pe scurt, CNATDCU. Ba chiar, într-un rând, am făcut parte din acea formațiune. Experiența a fost teribilă și n-am dorit s-o mai continui dincolo de mandatul pe care mi-l dăduseră colegii de la Universitatea de Vest din Timișoara. În 2019, într-un articol analitic, am pus în evidență slăbiciunile de structură ale organismului. Drept dovadă, ea a putut fi folosită ca instrument politic în cazul plagiatului grosolan al lui Ponta. Intervențiile ulterioare pe teme ce vizau activitatea instituției mi-au asigurat adversități durabile, inimiciții neguroase din partea unor funcționari care au văzut în luările mele de poziție, ce vizau exclusiv mecanismele de funcționare și viziunea de ansamblu a CNATDCU, atacuri la persoană. Nici vorbă de așa ceva. Nu ilustrele chipuri și personaje mă interesau pe mine (pe mulți îi apreciam și îi apreciez pentru activitatea lor profesională), ci felul în care știința și cultura erau declarate nu doar entități distincte, ci și antagonice.
Și asta în ciuda definirii în Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), elaborat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ al Academiei Române, a termenului filologie (domeniul de care mă ocupam): „Știință care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor, în special cu studiul textelor vechi și al operelor literare din punctul de vedere al limbii, al influențelor suferite, al modului cum ni s-au transmis și al autenticității, precum și cu editarea lor.“ Se poate ceva mai clar de atât? Filologia e un domeniu aflat la intersecția a două drumuri esențiale pentru cunoașterea umană: știința și cultura. În cadrul acesteia din urmă, operele literare și tot ceea ce ține de ele ocupă un loc privilegiat.
Probabil că acesta a fost și motivul pentru care CNATDCU a stabilit cinci domenii fundamentale (unul din ele fiind „Științele umaniste“) și mai multe comisii de specialitate, între care una intitulată chiar „Filologie“.
Așadar, filologia e, dincolo de orice dubiu, o știință. Ea are o sferă de activitate clar delimitată și obiective la fel de limpezi: studiul „textelor vechi“ și al „operelor literare“, precum și editarea lor. Iar modalitățile de atingere a misiunii sunt și ele răspicat afirmate: prin analiza limbii specifice operelor literare, prin punerea în evidență a prefacerilor stilistice, de conținut etc. N-am să repet banalitatea că principalele instrumente de investigare ale operelor literare sunt critica și istoria literară. Acestora li se adaugă diversele ramuri și metode ale lingvisticii, precum și multe alte metode de abordare, de la cele estetice și sociologice, la cele etice și filosofice. Cu toate acestea, noua grilă CNATDCU privind evaluarea operelor literare acționează cât se poate de strâmb atunci când apreciază receptarea, studierea și impunerea valorilor literare.
Altfel spus, critica literară e considerată de inițiatorii grilei de evaluare nu doar un bastard al științei literaturii, ca termen generic, ci și un intrus care ar trebui eliminat din practica multiseculară a nașterii și impunerii în lume a operei literare. Vă rog să observați că mă abțin să fac vreo legătură între membrii comisiei și domeniilor lor de specializare (și relevanța lor profesională, eventuala excelență și influența lor) și faptul că, din nou, au propus un cadru de apreciere a muncii științifice care nu doar că e ilogic, dar tinde, pe ici-colo, să devină monstruos.
În linii mari, mi-am expus argumentele și în articolul O inepție marca CNATDCU, din „România literară“ nr. 1 / 2019. Evident, fără nici cel mai mărunt efect practic. Singura consecință a fost, așa cum spuneam mai sus, antipatia fățișă și adversitatea unora dintre cei care s-au simțit vizați de constatarea mea că au construit o balanță șchioapă ce și-a arogat dreptul de a „măsura“ ceea ce e, de fapt, nemăsurabil: inefabilul operei de artă. Am spus-o încă de atunci: nu făceam vreo pledoarie pro domo, deoarece îndeplineam, cu asupra de măsură, toate criteriile pentru funcția pe care o dețineam în sistemul universitar.
Cu atât mai puțin am vreun interes personal acum, când am scăpat de corvoada completării (perfect inutile, de altfel) a maldărului de tabele și tabelașe la care sunt constrânși, zi de zi și în proporție de masă, cei angrenați în sistemul academic în aceste sumbre vremuri ale „României educate“ iohanniene. Dacă e să mă evalueze cineva, aceia sunt cititorii și mâna de critici literari care țin încă sus steagul unei meserii de-o dificultate și uzură greu de imaginat de cei care n-o practică.
Dar să admitem că e nevoie de o oarecare ordine și în acest domeniu și că lucruri ce țin de sfera diafanului pot fi cuantificate, măsurate negustorește și așezate într-un tabel cu funcție normativă. Pentru ca o astfel de abordare să fie rațională și să elimine posibilitatea abuzurilor ori a amatorismului, e nevoie de competență și de criterii. N-am observat ca acest lucru să fi existat atunci când am semnalat o seamă de disfuncționalități în redactarea punctajului de la Secțiunea „Filologie“. Multe lucruri lăsau impresia unei harababuri indescriptibile și a necunoașterii specificului domeniului. Cea mai evidentă consecință a fost ruptura științei de cultură și exilarea acesteia din urmă în afara ariei de interes a mediului universitar.
Iată unul din exemplele pe care l-am dat: „Studiile, eseurile, articolele pe teme literare publicate în reviste de specialitate neindexate, cu ISSN, primesc doar 2 puncte/articol. Corect, aș spune. Partea stranie însă abia urmează: la acest criteriu nu pot fi depășite 50 de puncte. Adică douăzeci și cinci de articole. Un critic literar de profesie, care definește și modelează prin scrisul său domeniul filologiei, își poate puncta în întreaga viață maximum 25 de recenzii! În mod normal, 25 de articole se scriu de către profesioniști în câteva luni. Cum se pot diferenția atunci evaluările pentru întreaga carieră de cele anuale sau cincinale? A limita punctajul pentru unul dintre puținele criterii culturale arată completa lipsă de respect față de bazele profesiei în sine.
Maiorescu, Lovinescu, Călinescu sunt trimiși, în felul acesta, la lada de gunoi a «academismului» cu ifose practicat în clipa de față“.
Aceeași logică — sau lipsă de logică — se manifestă și în ceea ce privește noțiuni fundamentale precum valoare sau prestigiu, înecate într-o mare de „chițibușerii“, cum le numeam, menite să facă tabula rasa din tot ce înseamnă logică și ierarhie pe criterii axiologice. De pildă, „nu există liste la zi ale editurilor «de prestigiu». Cum se definesc ele? Cine decide asupra «prestigiului» și pe ce criterii? Tot arbitrar, se consideră automat că orice publicare a unei cărți în străinătate e punctată dublu față de o apariție din țară. Cei care au alcătuit Fișa n-au habar de evaluările făcute de instituții serioase la nivel mondial. Există o mulțime de «vanity presses», simple tiparnițe, în orice țară europeană, edituri obscure cu tiraje minuscule, care surclasează Humanitas, Polirom, editurile universitare serioase din România, fără să ofere vreo garanție a calității. Mai mult, ele percep bani «savanților», fie ca sponsorizări, fie prin pre-achiziționarea unui număr de exemplare din propria carte“.
N-am să reiau ce – le lalte, multe, argumente folo – site în anterioara mea intervenție în chestiunea Fișei de evaluare CNATDCU. Mai mult, am să încerc să fiu constructiv. Adică să propun, la sugestia unor colegi ai mei de la Universitatea de Vest din Timișoara câteva modificări pe care membrii comisiei și le-ar putea asuma fără dificultate.
- Reintroducerea tuturor volu me – lor de autor din domeniul filologic în subsecțiunile aferente A.1.1.1-A.1.1.2, cu punctaje diferențiate pe sub-categorii și introducerea unei secțiuni separate pentru colecții tematice de cronici, recenzii, articole de întâmpinare (eliminate nejustificat și inadmisibil din evaluarea pentru domeniul Filologie prin nota cu nr. 9). Autoratul în sine este mai relevant științific decât coordonarea sau co-autoratul, prin urmare pragul ar trebui situat între autorat și coordonare/editare.
- Introducerea unei categorii de punctaj aparte, superioară 2.1.3, pentru revistele de specialitate ale Uniunilor de Creație aferente domeniului indexate EBSCO, CEEOL ș.a. (vezi revistele uniunilor de creatori înființate prin lege). Aceasta este necesară pentru a le certifica statutul și a le diferenția de „reviste de specialitate neindexate cu ISSN“. Nu există modalitate de punctare intermediară între jurnalele științifice indexate BDI și revistele de specialitate neindexate.
Sugestia e susținută și de recunoașterea Premiilor acordate de Uniunile de Creație la punctul 3.2. Criteriile trebuie corelate în mod logic și coerent.
III. Eliminarea limitei de 50 de puncte de la Punctul 2.1.4., discriminatorie pentru categoria criticului/cronicarului care scrie constant despre literatură, cu efort susținut, dedicație și, de cele mai multe ori, impact public considerabil și vizibilitate academică. A puncta un maximum de 25 de articole într-o carieră de specialitate este nejustificat și reducționist; acesta este numărul de articole pe teme de specialitate pe care o persoană cu asemenea deschidere culturală și traiectorie de cercetare le scrie, adeseori, într-un an.
În toate sectoarele universitare se duce în clipa de față o luptă acerbă pentru a pune de acord programele de învățământ cu ceea ce se întâmplă în viața reală. Altfel spus, asistăm la un proces de integrare obligatorie, în evidentă discrepanță cu ceea ce sugerează Fișa CNATDCU. Sugestiile de mai sus sunt doar o mică parte din cele ce ar putea fi făcute. Adoptarea lor ar anula, măcar parțial, senzația că învățământul românesc se află la cheremul unor oameni care și-au făcut un program din a transforma grilele de evaluare a cercetării academice în grilaje care împiedică să pătrundă aerul proaspăt al culturii în ungherele prăfuite ale unei preconcepții pretins elitiste, dar profund sectare, ruptă de realitate, despre misiunea universității.