Ultimul volum al lui Nicolae Oprea conține o pledoarie oportună în favoarea cronicii literare. În pofida unor aparențe ale ocazionalului, fragmentului, efemerului, specia în cauză aspiră la o sinteză a vieții literare circumscrise de actualitatea sa nemijlocită. Practicantul cronicii e, totodată, un proiectant și un executant, un organizator și un truditor pe terenul mobil al valorilor literaturii: „Oricât de hulită ar fi astăzi cronica literară, ea reprezintă materialul uzual de rezistență menit întemeierii edificiilor istorico-literare de durată. În fond, cronicarul, cu umila-i trudă, se aseamănă cu un constructor care etajează meticulos blocuri masive, de pe terasa cărora urmează să evalueze judicios ponderea materialelor folosite.“ Diminuarea semnificației ori de-a dreptul înlăturarea „criticii de întâmpinare“ pare a avea două cauze. Prima e o impaciență zicând așa „postmodernă“ de a reduce mecanismele habituale ale vieții culturale, de a-i „simplifica“ ori de a-i suprima unii factori sub un impuls presant al noutății. De ce nu extinderea unui spirit al digitalizării în expansiune? A doua cauză o reprezintă practica unor literați cu modestă dotare, nefiind în măsură a găsi unghiul adecvat al operației de discernere a valorilor, de creditare a acestora. Un număr tot mai ridicat de „compilatori, zeloși strângători de fișe și rezumate terne, care s-au infiltrat totuși într-un domeniu mai puțin propice diletantismului“. Cronica literară cultivată de Nicolae Oprea, cu o deja amplă prezență în timp, e una de o condiție care îi oferă semnatarului său posibilitatea de-a emite judecăți asupra problemelor speciei, deloc neglijabile în contextul în care se află în prezent. Corectiv, lecturile d-sale scot la suprafață o trăsătură a acesteia menită a-i spori gradul de personalizare și anume atracția către fețe mai puțin comentate, mai puțin vizibile ale textelor aflate în vizor. O detectare a ceea ce ar putea avea uneori un aer ușor contradictoriu cu profilul auctorial cunoscut. Astfel Nichita Stănescu apare în ipostaza unor postume editate în volumul Argotice (Cântece la drumul mare, 1992), în care ilustra „barocul de mahala“, după cum va afirma mai târziu el însuși. Stihuri în care se declară „rău de cuvânt, fără mamă, fără tată“, uzând „dezinvolt de argoul cuțitarilor de mahala, recuperând expresia zemoasă din mâlul embrionar. El nu se sfiește să afișeze lirismul unui Apollinaire în versuri licențioase, dar expurgate din zgura vulgarității prin turnura lor jucăușă, de bravadă lingvistică: «Sunt șmecher eu? Eu, mă? Ce zici…/ C-așa-mi turna la-nghesuială/ dar vezi, m-am prins; e pe gineală,/ c-o arde-n muscă d-un carici»“. Doi poeți aflați la o distanță pluridecenală au parte de o similară companie a reprezentării plastice: „În Plăcuțele din Medio Monte figurile metaforice ale poeziei lui Gabriel Chifu se sudează organic cu hieroglifele plastice ale lui Mircea Bochiș într-o ediție de lux cum rar mai scot editorii pe piața cărții. (…) Făcând abstracție de pecetea timpului care le desparte, cartea de față e comparabilă cu o carte de referință din generația anterioară, Spectacol de Leonid Dimov, ilustrată inspirat cu desenele lui Florin Pucă în alb-negru“. Din Mircea Horia Simionescu e reținută o confesiune dramatică a renegării la încheierea cunoscutei sale tetralogii, cuprinsă într-o scrisoare adresată lui Cezar Ivănescu: „Pe nebăgate de seamă, m-am îndepărtat de ideea inițială, nu mi-am supravegheat atent uneltele, în fine, a ieșit cam altceva decât trebuia să iasă și n-am avut tăria de-a retrage cartea și de-a porni la o nouă transcriere. Lașitate, mizerie, prostie – numește-o cum vrei. (…) Rușinea ar fi diminuată doar de faptul că gestul și erata nu ar trăda cu nimic stilul meu poznaș, cel mai rău ar părea ca unul dintre jocurile mele firești, și-aș fi, poate, iertat“. După cum relația a doi autori cu un numitor comun al detașării de colaboraționismul totalitar e punctată cu un umor amabil disociativ de către unul din aceștia: „O prietenie durabilă l-a apropiat pe Barbu Cioculescu de Alexandru George, chiar dacă îi dezaproba idiosincraziile: «era bolnav de glorie literară, nu putea înțelege absoluta mea indiferență – la soarta scrisului meu, mă certa că mă irosesc în activitățile frivole – critica literară – în loc să mă dedic literaturii de imaginație cum făcuse el. Faptul că lumea literară îl considera un critic de prima mână și un prozator de a doua, a constituit drama vieții lui (…) În cel mai deplin acord ne confruntam în permanență, dând dovadă de cruzime, mai adesea îl împiedicam, în ultimul moment, să obțină un punct. Dar nu se supăra. Și-mi era ușor să fiu bun prieten al unui om ce socotea a trăi printre dușmani de moarte“. Mai aflăm că Barbu Cioculescu prepara o Istorie a prozei românești, de la 23 august 1944. Cu destin trist, „cartea întreagă a căzut la cenzură, după trei, adânci, rescrieri“. Unde se află oare acum manuscrisul? Oare nu s-ar cuveni editat? Cât îl privește pe Leonid Dimov, acesta a cultivat un realism sui-generis, în răspăr cu politizata oficialitate, protejat de viziunea onirică precum de un soi de sublimare: „«O poezie activă care nu mizează defel pe evaziune – oniricii fiind acuzați de ideologii partidului de evadare din realitate –, fiindcă ținta ei este totdeauna universul real și, implicit, «transformarea lui în serii din ce în ce mai îndepărtate de aparențe» spre a descoperi adevărul esențial“. Ni se oferă o enumerare a avatarurilor pe care le-a suferit poetul. Personaj „cu fibră contestatară“, acesta a avut o biografie turbulentă, văzându-se la un moment dat acuzat de „insulte la adresa lui Stalin, ceea ce i-a atras o încarcerare la Jilava. Nicolae Oprea e un critic căruia i se cuvine o caldă prețuire, inclusiv etică.
Actualitatea cronicii literare
Gheorghe Grigurcu
România literară nr. 15/2024
România literară nr. 15/2024
- Nicolae Oprea, Opțiuni de cronicar, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2023