Nu s-a dus lipsă de interpretări fanteziste despre boala care a pricinuit moartea prematură a lui Vasile Cârlova. Nicolae Țincu relata că poetul a răcit grav după ce a mers la nunta iubitei lui cu un altul, la Târgoviște: „Vasile Cârlova era un tânăr ofițer de călăreți cu ochi luminoși, cu gura zâmbitoare și cu buzunarele ticsite de hârtii pe care scrisese versurile lui. Un cavalerist cu astfel de ochi și de zâmbete, tânăr de 22 de ani, avea tot dreptul să se ivească la un bal, ca podoabă a banului. Dar el jucă pasionat, se încălzi, iar în zori, pe răcoare, încălecă (!) calul și plecă la Craiova (unde se afla garnizoana sa): o răceală îl pândea pe drum și la Craiova îl trânti în groapă în plină tinerețe“ (apud Virginia Mușat, Vasile Cârlova, Editura Albatros, Buc., 1981, p. 96).
Trebuie să-i acordăm crezare memorialistului când spune că poetul avea buzunarele ticsite de hârtii, pe care își scrisese versurile, dar acest amănunt nu a dat de gândit unor comentatori, care au repetat netulburați că Vasile Cârlova a scris doar cinci poezii. Aceasta o pot crede doar cercetătorii superficiali, care nu văd cât de bine sunt lucrate versurile și că poeziile, de numărat militărește pe degetele de la o mână, reprezintă doar ceea ce a rămas în urma lui (nu văd bine situația nici grafomanii, care publică sau vor să publice tot atâtea poezii câte scriu la prima mână, nelăsând deoparte niciun fel de variantă a formei finale). Sunt și unii istorici literari care afirmă, din neatenție, precum Dumitru Micu (Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O., Buc., 2000, p. 78), că Vasile Cârlova a publicat cinci poezii, deși două dintre ele au apărut postum, prin grija lui Heliade, care îi găzduise în „Curierul românesc“ și antumele.
Revenind la „mărturia“ lui Nicolae Țincu, cred că este foarte puțin probabil ca bărbatul trădat în sentimentele lui să fi jucat pasionat toată noaptea la nunta iubitei. O turnură interesantă ar fi căpătat narațiunea dacă am fi aflat că mireasa ar fi fost furată de prințul venit călare și că ar fi urmat o cavalcadă nebunească (tipic romantică pentru un prevestitor al curentului respectiv), eșuată din vreun motiv oarecare. În rest, oricine poate să ră(tă)cească pe distanța a zece poște călare, câte sunt între vechea Cetate de Scaun a Târgoviștei și Craiova.
În privința cauzei morții poetului, Nicolae Țincu narează și următoarele, din care rezultă că nuntașul, nebun de durere, nu ar fi revenit călare: „Iubita lui Cârlova se mărită c-un altul. Aflând de aceasta, nebun de durere, veni din Craiova, unde se afla atunci în garnizoană, asistă la nunta ei, apoi imediat se întoarse. După un drum de trei zile cu olacul, cum se făcea călătoria pe atunci, ajunse în capitala Olteniei, zdrobit de oboseală și bolnav. – Florea, strigă el soldatului său de ordonanță cum sosi și înainte de a se da jos din Olac, Florea, adu-mi calul să-l văd. Vistavoiul Florea scoase calul din grajd, Cârlova își mângâie calul favorit, îl sărută și zise soldatului: – Dacă voi muri, să duci pe Bălan după mine până la mormânt și apoi să fie al tău, Floreo. Peste trei zile după aceasta, Cârlova închise ochii pe vecinicie“ (apud Virginia Mușat, op. cit., pp. 96-97). Aici ne aflăm foarte aproape de legendele medievale cu voievozi ai românismului timpuriu, precum Gelu Românul, ce erau îngropați de fidelii lor tovarăși de luptă.
Nutrind obsesia unui traseu biografic predestinat datorat sentimentului damnării, și alți cercetători ai vieții lui Cârlova cred că poetul s-a văzut nevoit să părăsească balul din cauza unor obligații militare și că a plecat în galop, în zori, pe răcoare, spre Craiova, unde se afla unitatea la care trebuia să ajungă neîntârziat. Sosit însă la destinație, după o călărire în zori, a căzut la pat, răpus fiind de o puternică răceală care îi aprinsese plămânii și, după două săptămâni de suferință, și-a dat obștescul sfârșit. În orice caz, dăinuie legenda romantică a iubirii neîmpărtășite, a galopului nebunesc într-o noapte răcoroasă de toamnă și a calului care își urmează apoi stăpânul la groapă.
Existând atâta incertitudine asupra motivului morții lui Cârlova, G. Călinescu taie nodul gordian al presupunerilor și avansează un argument „naturalist“, care împinge toate scenariile de până atunci în derizoriu: „Se îmbolnăvi, după știrea cea mai probabilă, de o prozaică dizenterie, iar nu de romantica ftizie căpătată în urma unei călătorii în noapte după bal“ (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Buc., 1985, p. 127). Oricât de prozaică ar fi considerată dizenteria, ea îl stinsese, deloc eroic, în urmă cu șapte ani, și pe lordul ron, pe câmpul de luptă de la Missolonghi. Fără vreo legătură cu deranjamentele intestinale biografice, Heliade întrevedea la Cârlova un model al destinului de poet dedus din Lamartine și ron, iar, în nuvela fantezistă O lacrimă a poetului Vasile Cârlova, Pantazi Ghica îl asemăna (deși din alte rațiuni) cu „Bardul Angliei“.
Nichita Stănescu rămâne tot poet și în portretizări, el neîncurcându-se în presupuneri mărunte: „Cum era Cârlova? Trebuie că era ca și Shakespeare. Ce este mai frumos în vorbirea noastră, trebuie că ar fi spus Cârlova, bărbat tânăr, băiat suav, ofițer“ (Cârlova, drag os de aur, în Opere, IV, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Buc., 2003, p. 49). Autorul volumului Laus Ptolemaei nu este singurul care îl avansează pe Cârlova în grad (el, care avusese parte în familie de doi generali ruși albi), dar se știe că este mai politicos să-i ridici în grad pe militari când li te adresezi sau când vorbești despre ei. Altminteri, este aproape sigur că, dacă ar fi trăit, militarul Cârlova ar fi participat la Revoluția de la 1848 și ar fi ajuns general.
Și mai poetic este portretul realizat de un absolvent de liceu militar, care cunoștea foarte bine gradele de pe umerii superiorilor: „Dacă vedeți un tânăr venind călare dinspre 1831 să știți că e Vasile Cârlova. Poartă uniformă de sublocotenent, gradul și al lui Mihail Lermontov, mi se pare, contemporanul său, are ținută reglementară, toți nasturii, cască, fireturi, privirea pierdută în golul dintre Carpați, iar în buzunare… ghici? cinci poezii“ (Marin Sorescu, Poetul călare, prefață la Cârlova, Ruinurile Târgoviștii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975, p. 5).
Dacă înlăturăm legenda care învăluie biografia lui Cârlova, observăm că cele cinci poezii care prevestesc nu doar tematic și stilistic, ci chiar și axiologic pașoptismul poetic, au justificat întru totul mitologizarea ulterioară. Indiferent de cât adevăr și legendă există în cele prezentate, trebuie să-i dăm dreptate lui Marin Sorescu atunci când spune că „Vasile Cârlova vine mereu dinspre 1831 să aducă cinci poezii. Călare“ (op. cit., p. 12). Aș adăuga că le aduce din locuri diferite: Buzău, Târgoviște și Craiova, cărora li se alătură Bucureşti.
De Buzău l-a legat pe Cârlova locul nașterii, de unde imaginarul infantil a reținut atmosfera idilică pentru „lirismul obiectiv“ din Păstorul întristat. Dar aceasta nu mă determină să-i dau dreptate lui Ion Rotaru atunci când vede în Cârlova un copil poet-minune. După ce pune semnul mirării pentru presupusa precocitate creatoare, istoricul literar comite și nivelări conceptuale: „(Păstorul întristat a fost scrisă la 8 ani!). […] Peisajul pare a prinde un vag contur mioritic, invadat de cântec și omenesc. […] Nu are niciun rost să vorbim, în acest context, de «preromantism» sau de «romantism». În definitiv e totuna“ (O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Editura Dacoromână TDC, Buc., 2009, p. 217).
Crângul buzoian ar fi putut constitui cadrul bucolic al stilului neoclasic, desprins din sfera arcadiană ca temă și adesea ca expresie, prin care viitorul poet a învățat să scrie versuri pure. Dar Cârlova se va detașa curând de această formulă, deoarece unda de melancolie – ivită, probabil, pe un fond sufletesc propice, după pierderea devreme a părinților – scaldă scena neoclasică, specifică spiritului veacului al XVIII-lea, ce se pregătea de extincție.
Anii de educație petrecuți de orfanul Cârlova în Bucureşti s-au întemeiat deopotrivă pe limba greacă și pe limba franceză, aceștia reflectându-se în creație prin trecerea de la neoanacreontism la romantism. Este și perioada când poetul s-a decis să scrie în limba română. Desigur că spiritul Târgoviștei este legat de scrierea poeziilor Înserarea și Ruinurile Târgoviștii. O falie trebuie să se fi produs atunci în conștiința poetului, care a suferit un amestec de nostalgie după timpul de aur intangibil și de entuziasm prepașoptist, datorat înființării Miliției pământene.
După un adio, la Târgoviște, urmează ultimul topos, al Craiovei marțiale, care ar coincide cu spiritul în care au fost scrise vindicativa Rugăciune și ocazionala Marșul [oștirii române] (atunci când murgul nu era încă „scos din cadența patriotică a Marșului“ – Marin Sorescu, op. cit., p. 8). Melancolia gravă din Înserarea și Rugăciunea patetică tributare lamartinismului au fost substituite de accente eroice, dar drumul poetului cavalerist spre Craiova trasează, totodată, calea spre eternitate.
Poet romantic avant la lettre, trăind foarte puțin, intens și cu un sfârșit nedrept, Vasile Cârlova a debutat răsunător într-o perioadă în care orientările și stilurile literare s-au mixat și s-au confruntat în cadrul unei societăți precipitate în a se sincroniza cu lumea europeană. În opera lui, în pofida dimensiunilor atât de reduse, s-au experimentat, într-un scurt interval de timp, crucial pentru dezvoltarea poeziei noastre, formule lirice egale cu numărul prezențelor publicistice. Anii scurși în posteritate au adâncit mitizarea biografică, dar au și justificat buna situare istorico-literară a acestui vestitor, venit pe cal alb (numit Bălan), al lirismului romantic meditativ, elegiac și eroic.