O regăsire a chipului omului

În discursul de la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură 2023 (unul dintre cele mai bune din ultimii ani, prin împletirea confortabilă a aspectelor subiectiv-personale cu cele general-teoretice), Jon Fosse recunoaște la un moment dat, cu un anumit sentiment de reținere, că „scrisul este un fel de rugăciune“. Spune asta și apoi mărturisește repede că „m-am rușinat când am văzut aceste cuvinte tipărite“. Își mai revine oarecum sprijinit de argumentul că și „Franz Kafka spusese același lucru. Deci poate că – totuși?“ Acum, despre sacralitatea artei se tot vorbește, mai ales între poeți, cu un anumit orgoliu, dar și, s-o recunoaștem, cam… metaforizant. E o tendință, în anumite cazuri, o aspirație în altele, sau chiar un clișeu de definire? O demonetizare sau „înlocuire“ – subiacentă – a sacrului în sine, prezent în lume și în alte ipostaze? În accepțiunea comună, rugăciunea este socotită dialogul omului cu un zeu sau spirit, cu Dumnezeul creștin, cu zeii hinduși etc., iar, în Biserica Ortodoxă, rugăciunea este de trei feluri: de slavă, de mulțumire și de cerere. În viziunea lui Jon Fosse, rugăciunea ar putea exprima mai ales o „stare“ de slavă, nu neapărat de mulțumire sau cerere. Rugăciune care conferă lumina. Doar ce să ceri atunci cînd scrii, cînd te exprimi în scris, cînd te scrii pe tine însuți? Să fii, în scris, exact cu tine însuți? În cuvînt, sau în imagine plastică. Te comunici, dar nu neapărat ca într-un dialog cu instanța supremă și insondabilă, deși găsești și asemenea motivații, ci ca într-o comuniune, cu cele ce sînt, cu cele ce vor fi, cu marile instanțe. Punînd în lucrarea acestei comuniuni propria ființă, așa cum e, așa cum i s-a dat să fie. Dar, totuși, cum?

Un nume nou

În începutul romanului Numele celălalt (trad. Ovio Olaru), Jon Fosse așază un motto desprins din Apocalipsa: „Și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l știe nimeni decît acela care-l primește.“ I se dă acestuia, sau ți… se dă, ție, un nume, dar, pentru a fi citit și pentru a fi aflat cu adevărat, e nevoie de o anumită detașare, o privire „din afară“, (una „dublă“?, ca în oglindă?), ca să poată fi asumată identitatea propriei persoane, a propriei ființe, fapt pe care cel mai bine îl poate face scriitorul/ artistul, care beneficiază de o anumită condiție, aceea a unei, desigur, „dedublări“, care îi asigură calitatea și puterea și de a-și trăi viața, și de a o „nara“, în același timp, cu tot ce incumbă unei asemenea preocupări. Ceea ce pare a intenționa și prozatorul norvegian în opera menționată. O asemenea intenție se poate realiza cu ajutorul limbajului literar, deoarece, așa cum mărturisește romancierul: „Limbajul literar este mai degrabă sens decât comunicare, are o existență proprie.“ Această existență proprie își asumă, asimilează și „procesează“ existența persoanei, ca și a lumii. Prin actul scrisului, scriitorul pătrunde în singurătatea ce îi este proprie și specifică, în care se reflectă însă (și) specificul lumii. Existența limbajului interferează cu existența scriitorului. Actul spunerii în scris se relevă, pe urmele lui Mihail Bahtin (citat de Fosse), în dezvoltarea și evoluția a „două voci“. Potrivit unei logici proprii, scrisul, ca scriitură de creație, ființează (mai mult decît funcționează) ca „o voce dublă scrisă“. „Voce“ mai mult ca rostire, nu ca simplă spunere sau debitare de vorbe. O voce dublă ilustrată ca întîlnire a două linii în pînza unei picturi sau ca două personaje îngemănate, fără a exclude raportul cu alte personaje, toate concurînd la descifrarea unei identități, a acelui nume nou înscris pe piatra albă a existenței.

 Între ireal și aievea

Investigația scripturală, care nu-i prea greu să devină chiar scripturară, pornește de la o stare meditativ-interogativă: protagonistul se regăsește deodată oprit cu mașina într-un refugiu de pe șoseaua spre casă, fără să găsească o explicație clară a opririi sale: „stau pur și simplu în mașină fără să mă gîndesc la nimic“, întrebîndu-se însă „de ce Dumnezeu am oprit mașina în refugiul acesta?…“ De fapt, nici nu se prea pot da explicații referitoare la asemenea gesturi/ întîmplări deoarece totul se petrece într-un univers încremenit, nu însă lipsit de o dinamică, unde viața se manifestă ca „un soi de picoteală în care timpul trece de la sine“, dar din care tot încerci să te trezești. De observat: nu e un univers din care încerci să ieși, ci în care încerci să te trezești. Investighezi nu un drum de ieșire, ci de întoarcere în sine. Aici, în refugiul de pe șosea, protagonistul are vederea/ viziunea celor doi tineri, femeia tînără și bărbatul tînăr, în leagăn și pe bancă, nemișcați, „ca într-un tablou pe care l-aș putea picta eu“, iar el, naratorul (care poate fi și pictor în arta de a reda lumea) stă nemișcat ca ei, într-o „imagine indescriptibilă“. Viziunea tinde spre materializarea într-o expresie plastică, a unui tablou, în care eul artistului, sau al naratorului, trăitorului, prin lucrarea lui, se poate transfera, dînd expresie ideii de alteritate, ca posibilitate de regăsire a sinelui. Traiul din casa spre care se îndreaptă îi pare lui Asle că „e dintr-o altă viață…“ (s. n.) Merge la Dylgja ca să-l „trezească la viață“ pe celălalt Asle, „unul dintre mulți alții ca el, e singur, e unul dintre nenumărații oameni singuri, e doar unul dintre mulți alți artiști“, actor al singurătății. La Dylgja, acolo unde (mai) e și Ales, deși nu mai e…, pentru că „totul e ireal și în același timp aievea“.

 Drumul spre casă

Drumul spre casă – drumul spre sine? – nu-i ușor de parcurs. E grevat de lupta cu încremenirea, cu nemișcarea, cu necunoscutul, captiv în interogație – pentru că și interogația poate deveni uneori o capcană, o colivie a cîntecului vieții –: „Stau în mașină și privesc în fața mea în întuneric, care nu mai e întuneric, e negru pur și simplu, mă holbez în întuneric și mă gîndesc că trebuie cumva să ajung acasă, dar de cîte ori nu m-am gîndit la asta și totuși am rămas nemișcat în mașină?“ Nemișcat în mașină sau nemișcat în întrebare? Mare dilemă. Itinerarul este plin de piedici de diverse… forme și mărimi: „Drumul pînă la Dylgja e îngust și plin de curbe și, chiar dacă am condus pe aici de nenumărate ori, tot trebuie să conduc cu atenție, mă gîndesc.“ Dar călătoria introspectivă, drumul spre sine, e de urmat, de dus înainte. Această (continuă) călătorie/ introspecție e un dat al existenței, cînd însăși „dublura“ în ajutorul căreia se îndreaptă e una dată, nu căutată, nu invocată ca instrument de autodefinire, întîlnită ca într-o hipnoză, cîtă vreme scrisul romancierului e calificat – pe coperta a IV-a a ediției consultate de noi – ca elaborat într-un „stil hipnotic“!

Călătoria (spre sine) înaintează și, în același timp, prin introspecție și investigație artistică, rămîne suspendată în clipă, aș zice: în prezentul memorabil, în prezentul „ales“, desferecat din incongruențe. Ființare și rememorare, chip trăit și chip memorat în oglinda existenței, dacă s-ar putea spune așa. Zice naratorul: „Și mă văd uitându-mă la tabloul cu cele două linii, una violet și una maro, încrucișându-se la mijloc, […] și văd că am pictat cele două linii încet, în culori groase pe bază de ulei, care au curs, iar în punctul unde liniile se întâlnesc, culorile se amestecă atât de frumos și curg în jos și mă gândesc că ăsta nu e încă un tablou, dar e deja un tablou, cumva, totuși, e terminat, nu mai e nimic de adăugat, mă gândesc și îl dau la o parte, nu mai vreau să-l văd pe șevalet, nu mai vreau să-l privesc, îmi zic și mă gândesc că azi e luni și că trebuie să pun tabloul lângă celelalte la care încă lucrez și care nu sînt gata, cele care stau stivuite între ușa camerei și ușa holului, sub cuierul unde stă agățată geanta de piele maro…“ (s. n.) Stivuite, tablourile, între două uși, între două deschideri, intrări sau ieșiri. Și tabloul privit de protagonist e gata și nu e gata, ca existența, în continuă devenire, cum stă și în puterea artei, „materială“ și spirituală deopotrivă. Cele două linii, în amestec pe gruntul tabloului, „una violet și una maro, încrucișându-se la mijloc“, sînt abstracte, prin trăsături ale penelului, dar prind corporalitate, în redarea viului, în „corporalitatea“ viziunii (artistice). Abstractul – sau spiritualul – prinde corporalitate prin credință. Prin actul artistic, prin actul scriptural. Mai ales cînd admiți că, potrivit mărturisirii lui Jon Fosse din discursul rostit la primirea Premiului Nobel, „actul scrisului este ascultare“ (ascultare a rostirii existenței?), și că scrisul se constituie, sau se instituie, cu „sentimentul că textul a fost deja scris“ (înscris într-un text primordial, pe care îl urmezi?) La ce e bună această condiție implacabilă a scrisului, a existenței? Asle inițiază drumul spre casă pentru a reveni în locul viețuirii sale (al regăsirii sale), dar și pentru a-l ajuta (sau a-l salva) pe celălalt Asle. Viețile celor doi se intersectează, precum cele două linii din tabloul privit îndelung, așa cum se intersectează prezentul cu traseele memoriei, credința cu viețuirea mundană. Și introspecțiile naratorului încep într-o zi de luni, ca într-un început de lucru la (re)facerea (divină?, a) lumii.

 Persoana la purtător

Înaintînd în decelările alterității, meditativ, precum în refugiul în care îi descoperă pe cei doi tineri nedespărțiți, încercînd să dea un sens meditației, să afle rostul opririi lui acolo și să pună o anumită ordine în gîndurile care „sînt într-o dezordine totală și nimic nu mai are sens“, Asle e convins că trebuie să accezi la Împărăția lui Dumnezeu prin dobîndirea unei stări de pruncie, stare confirmată prin botez, cînd, desigur, ești înzestrat (și) cu un nume, pentru „acea persoană pe care o porți în tine, […] acea persoană pe care o ai și pe care o reprezinți, de fapt, tu însuți, cel pe care îl ai în tine de cînd te-ai născut“. Am putea afirma că în această „stare“, în aceea „reprezentativitate“ coexistă un „tu“ ca entitate pur gînditoare, ca o gîndire „administrativă“, o persoană la purtător, și un „tu“ ca persoană „interioară“, pur ființială, cu evoluție imuabilă. Într-o asemenea stare a lucrurilor se va putea înțelege și că Asle își va recunoaște și dublele filiații mundane, cum ar fi că este creștin-catolic (convertit prin strădania lui Ales), dar și comunist, „sau, în orice caz, socialist“ (fără să dea multe dovezi în acest sens). Așa cum sînt și ceilalți oameni, „botezați în ei înșiși“, „botezați în legătura cu alți oameni“, cînd fiecare botez în sine poate fi considerat „un botez pentru toți simultan, pentru toată umanitatea, fiindcă toți oamenii sînt uniți, cei vii și cei morți deopotrivă cu cei care încă nu s-au născut și cumva nu e nicio distincție între ce face unul și ce face altul […] da, așa sînt toți oamenii, tocmai pentru că sînt născuți întru Cristos, fie că vor sau nu“, așa cum Cristos este una cu Dumnezeu, dar prezentînd și identități separate. Inițiază astfel prezența acelei ființe duale identificate în mundan prin prezența celor doi tineri care se arată unul prin celălalt, dar și prin comuniunea dintre Asle și Ales, chiar prin ipostazele întunericului, care poate fi unul încărcat de conotații, dar și unul „negru“ pur și simplu, ostil privirii. Evitînd să înghețe în mașină, Asle pornește motorul, ca și cum ar porni motorul vieții (!…) și se angajează în introspecția persoanei la purtător, în virtutea asocierilor meditative puse în rol, a legăturilor ființiale. Copleșit de golul existenței, al unei existențe frustrate, împărțit între nevoia de a-și vinde tablourile ca să poată trăi, dar care înseamnă înstrăinare prin dispariția tablourilor vîndute (care, astfel, dispar pentru totdeauna, neantizînd viață și muncă) și păstrarea lor în depozitele locuinței, ca să asigure integritatea viețuirii, Asle își regăsește starea din mașină în starea de acasă, unde îl vede „pe Asle (celălalt Asle, celălalt nume?, n. n.) zăcând pe canapea, tremurând și gândindu-se că trebuie neapărat să bea niște tărie să-i treacă tremuratul, și se ridică și se așază la loc și se gândește că are poftă să-și facă o țigară, dar tremură așa tare că nici măcar nu reușește să îndoaie foița, așa că scoate o țigară normală…“ Scoate o țigară normală, dar nu se simte confortabil să trăiască într-o realitatea normală, în care nu prea știe cum i se așază ființa. Dar care ființă, în definitiv? Protagonistul nu e rupt de lume, de realitate, în care trebuie deslușit esențialul, doar spune: „am toate imaginile în mine“, dar trebuie să picteze „astfel încît imaginea să se dizolve încet și să dispară“, încercînd să discearnă ceea ce e indestructibil și unic în existența sa. Recunoaște că are în sine „o singură, unică imagine“, care le subordonează și le conține în cele din urmă pe toate, „și asta nu se vede cu ochiul liber, e ceva ascuns în ceea ce văd în afară, ceva ce face ca imaginea să prindă rădăcini adînci în mine“. În imaginea celor doi tineri, „care par să fie împreună, ca și cum ar fi unul singur […], iar nemișcarea lor nu e mai ciudată decît a mea, pentru că și eu stau liniștit în mașină, fără vreun motiv anume stau nemișcat în mașină, ce mai aștept?…“, e ilustrată aici întreaga problemă a identității sinelui, a reprezentării acestuia și a relației cu lumea „exterioară“, cînd acest afară are rădăcini în intimitatea de nepătruns a sinelui. Alteritatea e vizibilă – și funcționează – doar în măsura funcționării, să zicem, a identităților reversibile. Te vezi pe tine prin celălalt. Te cunoști prin celălalt. Lucrînd la această cunoaștere pînă la dispariția identității mundane, pînă la topirea în ascunsul intimității unice. În oglindă, desigur, reversibil.

În fond, Asle (care din cei doi?) și-a cam încheiat socotelile cu viața, în ceea ce aceasta are convențional. O soție, Siv, l-a părăsit pe negîndite, luînd copiii cu ea, cealaltă, Ales, care i-a rămas în suflet, îl așteaptă undeva în veșnicie, ca să fie iar împreună, el ar putea să iasă pe mare și să dispară „în nimicul valurilor“, își duce zilele între beție (sau fosta beție) și boală, copleșit de absențe – „totul e ce? gol? absent? îndepărtat?“ – constatînd în același timp că „acum totul e rezolvat, totul e gata“. Dar acest sentiment de finitudine e contracarat de inițierea introspecției, acest „totul e gata“ poate însemna și evocare a ceea ce se întîmplă, și a ceea ce s-a întîmplat, – „toate instrumentele de pictură sînt așezate la locul lor pe masă…“ –, pentru încheiere deci, sau pentru un nou… început, al unei alte existențe, al existenței paralele. Nimicnicia nu poate fi doar una, firească, goală de sine, în greul existenței poate fi identificată astfel, interogativ, „o lumină goală, cum ar fi să existe un asemenea loc? în toată goliciunea, în toată luminoasa lui goliciune? în nimicnicia lui? și în timp ce se gândește la un asemenea loc, care firește că nu există, cade într-un soi de somn care nu e somn, ci mai degrabă o mișcare în care nu se mișcă de fapt, cu tot tremuratul lui, ba chiar, în ciuda faptului că tremură întruna, totul e greu, dar acolo, în toată greutatea aia, se zărește lumina aia incredibil de ușoară, precum credința“ (s. n.) O lumină precum credința, sau chiar credința în sine, ca un „corp“ luminos. Și în care ființa se poate dizolva, izbăvitor.

Culori fără nume

În incipitul narativ, Asle își privește tabloul – cel la care lucrează, sau la care a lucrat, sau va lucra, sau nu va mai lucra: „Și mă văd (cheie a imaginarului în care se include protagonistul, n. n., s. n.) uitîndu-mă la tabloul cu cele două linii, una violet și una maro, încrucișîndu-se la mijloc pe lățime, și văd că am pictat cele două linii încet (ca un parcurs al vieții, sau al memoriei, deopotrivă, n. n.), în culori groase pe bază de ulei, care au curs, […] iar în locul unde cele două linii se întîlnesc s-a creat o culoare atît de neobișnuită, o culoare superbă și fără nume, cum sînt adesea culorile, fiindcă bineînțeles că nu există un nume pentru nenumăratele culori care există“. Culori noi, fără nume – superbă definiție a condiției creației! Sau a ființei evocate/ înviate în creația artistică. Naratorul privește tabloul încercînd să învingă întunericul, obișnuindu-și ochii cu lumina slabă a zilei sau a nopții, dar tabloul aduce o lumină proprie, „multă lumină imperceptibilă“. Privește tabloul și-și spune că trebuie să termine – „trebuie să termin“. Dar ce să termine: cu viața, cu lucrul la tablou, cu semnificațiile acestora? Își spune, nu doar se gîndește…, ca o poruncă. Ales a murit mult prea tînără, asemenea Alida, sora lui. Stă pe scaun și privește „într-un punct fix spre Marea Sygne, spre reperul meu, […] spre valurile mării în întuneric“. Spre întunericul frămîntat din interiorul său, din sufletul său, din cugetul său. Acel întuneric pe care îl caută pentru a fi exprimat în/ de tablourile pe care le pictează și care, pînă la urmă, va fi învins, poate cuprins, de „un soi de iluminare“. Inițial tabloul apare „ca un amestec de lumină și întuneric“, dar, în cele din urmă, învinge lumina „imperceptibilă“, care prinde, iată, consistență.

Asle vede că (celălalt) Asle a pictat Întuneric luminos. Reține titlul, convins că „titlurile (numirile, n. n.) sînt importante pentru mine, fac cumva parte din tablou“. E uimit de lumina care izvorăște din „întunericul“ tabloului: „și mereu, mereu întunericul din tablou luminează cel mai puternic, și mă gîndesc că asta e pentru că Dumnezeu e cel mai aproape în disperare (s. n.), în întuneric“, dar nu poate „înțelege cum lumina pe care o văd atît de deslușit în tablou se strecoară acolo, cum se întîmplă asta nu pot înțelege, dar mă gîndesc ce frumos e să crezi (s. n.) că poate așa a ajuns în tablou, cînd un copil din flori, cum se zice, s-a născut într-un staul într-o zi de iarnă, da, în Ajunul Crăciunului, și o stea și-a trimis lumina puternică peste pămînt, o lumină de la Dumnezeu, da, e frumos să crezi asta, mă gîndesc, fiindcă însuși cuvîntul Dumnezeu ne spune că Dumnezeu există, […] chiar dacă rămîne doar un gînd, dar cu siguranță atunci cînd e cel mai întuneric, cel mai negru, lumina se poate zări în sfîrșit, […] astfel că întunericul devine luminos, da, toată viața mea, cel puțin, lumina s-a zărit cînd a fost cel mai întuneric, atunci a început întunericul să lumineze, și poate așa e și în tablourile pe care le pictez, […] și am încercat să-i explic asta și lui Åsleik, dar nu reușesc niciodată să-l fac să înțeleagă ceva din asta […], e dintre cei necredincioși, trăiești și apoi mori, asta-i tot“. Lumina, de la Dumnezeu, coboară pe pămînt, pătrunde pînă și în sufletele insondabile și apoi radiază, „transferată“, din întunericul/ neînțelesul unui tablou. Ce-ar mai fi de adăugat? Un Dumnezeu care există atît pentru credincioși cît și pentru necredincioși. Un Dumnezeu care leagă sufletele, care oferă lumii o legătură. Un Dumnezeu care, aproximîndui-ți ființa, iradiază în acesta, poate în și prin artă. Căci ce ar fi arta dacă nu ar fi credință, percepută cu credință? Poate o pînză întinsă pe o ramă, o piatră amorfă mușcată de o daltă, o carte-obiect, o partitură indescifrabilă?… Nu.

 Adîncul insondabil, întunericul supraluminos și opțiunea Sfîntului Andrei

Referindu-se la condiția lumii, Asle mărturisește că „lumea largă e atît bună, cît și rea, frumoasă și urîtă, dar în toate, chiar și în opusul lor, bunătatea, iubirea, chiar și Dumnezeu se află, invizibil, acolo, fiindcă Dumnezeu nu există, el pur și simplu este, și străbate tot ce există, dar nu ca ceva care există la rîndul său, ci ca ceva care are ființă, cum s-ar zice“. Ființă întru ființare. Potrivit aserțiunii lui Asle, „Dumnezeu e nimic, pentru că el e în același timp totul, totul în întregime, […] el este, el e lucrul comun tuturor lucrurilor și el decide asupra a tot, despre sine, despre cum se numește, Dumnezeu zice că se numește «Eu sînt»“. În relație (tangențială sau osmotică, să decidă cititorul!…) cu această sacralitate se află realitatea mundană, configurată generic. Observația poate fi dezvoltată pornind de la o remarcă generată de momentul săvîrșirii din lume a ființei umane, în pămînt sau în crematoriu, cînd trupul neînsuflețit dispare, „dar ființa invizibilă (s. n.) continuă să existe, de vreme ce nu s-a născut niciodată, nu poate muri vreodată, îmi zic […], ce e adînc în interiorul oamenilor e Dumnezeu, e Împărăția lui Dumnezeu, cum spun Scripturile, și da, chiar așa e“. Iar deslușirea identității, a ceea ce ești cu adevărat, se realizează prin prezență divină. Aceasta se arată, prin lumina incredibilă căutată de pictor, și te arată. E greu de pătruns în intimitatea acestei identități, cuibărită în interiorul fiecăruia, greu accesibilă, insondabilă. O altă entitate insondabilă, însă, care aparține divinității, organizează și învinge disfuncțiile, „ceea ce este invizibil în toate lucrurile și se contopește cu lumea vizibilă fără să fie vizibil, ceea ce este invizibil în vizibil și face posibilă existența vizibilă, dar numai în oameni“. Invizibilul, ca un întuneric cuprinzător, care face lucrurile obișnuite, mundane, să fie vizibile. Un „întuneric“ spre a cărui deslușire omul tinde, întru izbăvire. O entitate insondabilă care deține mai multe modalități de a veni spre mundan. Prin iubire pentru Dumnezeu, Sf. Grigore de Nyssa spune că omul se ridică spre „întunericul divin“. Potrivit Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, prin îndepărtarea omului de toate și depășirea tuturor numirilor lui Dumnezeu, omul accede în „întunericul supraluminos“, idee susținută și de Sf. Bonaventura.

Din întunericul divin, cuprinzător și insondabil, „supraluminos“, descinde, ca ajutor și semn, o lumină ce se oglindește, ca evidențiere de chip, în străfundul omului, legîndu-i pe oameni între ei prin ceea ce au nepieritor în ei, prin lumina ce li se dezvăluie și pe care trebuie să învețe să o cunoască. Prezența acestei lumini nu ține doar de viziunile care cuprind doar figura protagonistului; iată, între altele, acesta îl vede pe vecinul sau, Åsleik, greu de dumirit, „ca pe o ființă cu propria-i lumină“, „lumina care îl încadrează e îngerul lui“. O lumină – tinzînd spre unicitate – pe care Asle se străduiește să o aducă în tablourile pe care le pictează, în demersul căutării de sine, al conviețuirii cu cei din jur. Omul se statornicește și se regăsește în această lumină izvorîtă din, am putea zice, Întunericul absolut, din care s-a născut de fapt lumea, repetînd această naștere cu fiecare individ, doar, se recunoaște: „În cea mai neagră beznă ne aflăm unul pe celălalt…“ (s. n.) Oare prin redefinire – sau botezare (scripturală) – cu celălalt nume?

Obosit, Asle își privește din nou tabloul, cu două linii de culoare, „una violet și una maro, încrucișîndu-se la mijloc“, cuprins și de îndoieli, da, tabloul cu cele două linii, „terminat, indiferent de cît de neterminat e, de fapt“, pe care, cu umilă fudulie de țăran, deloc emfatic, Åsleik îl botează Crucea Sfîntului Andrei, simbol – se știe – al umilinței, al pătimirii și al martiriului. Într-un joc al entităților, sau ca o conlucrare a acestora, dar și printr-o smerită mișcare artistică a semnificațiilor, Întuneric luminos devine Crucea Sfîntului Andrei. O căutare de nume, o dare de nume, un botez, un nume pe o piatră albă? Tabloul la care se face mereu referire reprezintă de fapt o cruce. Un semn prin care Hristos consfințește Învierea, posibilitatea și dreptul învierii, renașterea. Întins pe pat, gîndindu-se că ar trebui să încerce să uite tabloul care îi copleșește gîndurile, Asle recunoaște la un moment dat că majoritatea tablourilor sale reprezintă frînturi din propria viață, ancorate adînc în memorie și care îl chinuie continuu. Cele două linii din tabloul încheiat sau nu, în… desfășurare, reprezintă oare crucea pe care pictorul își așază existența? Are un model, un îndemn, o consolare sau o salvare în sacrificiul cristic? Nu are orgoliul să-l imite pe cel care e trimis ca Mîntuitor, de aceea optează pentru Crucea solicitată, la martiriu, de Sfîntul Andrei. O opțiune (artistică?) delicată și subtilă. O smerită atitudine artistică și… de viață. Acceptîndu-și și definindu-și suferința, protagonistul își regăsește chipul revelat în adevărul unei lumini incredibile pe care el însuși o desferecă, prin truda proprie. Privirea se limpezește pentru că, explicîndu-și viziunea plastică, Asle mărturisește: „în modul ăsta de a vedea, nu mai sînt eu cel care privește, ci există ceva care privește lumea prin mine…“ și care îi dă forța de a merge mai departe.

Călătorii pe mare

Încă de la începutul „acțiunii“ romanului, drumul spre casă – spre propriul sine – al lui Asle se arată dificil, plin de piedici, cum evidențiam mai sus. Intimitatea ființării este agresată de tot felul de intruziuni, ispite ale înstrăinării. Ale înstrăinării de sine, mai ales. Vine mai întîi îndoiala dacă se află pe drumul cel bun: „dar oare mai sînt pe drumul spre Dylgja, acesta să fie drumul spre Dylgja?“. Și dacă e, cum e acest drum? „Pe vremuri“ la Dylgja „nu erau mașini […], se făcuse un soi de drum, nu exista nici un drum afară din sat“. Așezarea își ducea viața într-un stil oarecum arhaic și autarhic, cu intimități și legături restrînse, mai puțin impure. Dar, la un anumit moment (al istoriei) „au făcut un drum afară din sat, da, își amintește, și bătrînii satului, mai ales cei bisericoși, ziceau că mai bine nu-l construiau, doar ce putea să aducă un drum decît păcat și răutate, acum, că toată lumea putea să intre în sat?, […] Dylgja a devenit o parte din lume și astfel am ajuns și eu în sat“, (ca un intrus?), după cum recunoaște Åsleik. Pe un asemenea drum plin de păcate și răutate înaintează și viața – sau introspecția? – protagonistului. Și apoi e înstrăinarea produsă de vinderea tablourilor, care poate sfîrși în pură neantizare: „dacă le vînd nu vor face decît să dispară pentru totdeauna, să se piardă“. Pierderea e rătăcire fără sens, desprindere de un sine, trădare. Totul se petrece însă „cum e scris să se petreacă și cum trebuie să se petreacă“, Dumnezeu veghează la bunul mers al scrierii, „El scrie drept pe linii strîmbe“, însă altcineva strică scriitura, „Diavolul e cel care strîmbă și încovoaie liniile“. Asle își privește tabloul/ tablourile și se bucură că liniile trase de el nu-s strîmbate de nimeni, din întunericul lor izvorăște nu opacitate, ci o lumină ce dă identitate și sens sinelui, îl leagă de oameni, de Dumnezeu. Un Dumnezeu care – în viziunea băutorilor de bere de la Crîșmă – are grijă și de cei care dispar în ultima călătorie pe mare, „care nu va lua sfîrșit niciodată“, în cel mai mare și mai bun cimitir din lume, deoarece El e mai prezent pe mare decît pe uscat…

Cuvinte care înnoiesc

La un moment dat, în discuția cu prietenul Åsleik, acesta îi reproșează lui Ales că ar avea o memorie proastă și îi pune la îndoială calitatea de proprietar al casei (am zice: al sinelui). El însuși pune la îndoială calitatea unor tablouri. Protagonistul se confruntă cu o decredibilizare a lumii. Dar tot el, prin puterea de a scoate lumina – dăruită – din întunericul tablourilor procedează la o recredibilizare a lumii, o re-definire a acesteia, a propriei existențe, prin suferință. Åsleik, cînd cei doi prieteni discută, privește în jos, dar Asle își spune că, de fapt, și el, Åsleik, privește și el în sus. De unde vine acea lumină, împărțită în înțelesurile tablourilor, cele care sînt reușite. „Domnul Nostru“ are motiv pentru toate, își dau cu părerea clienții de la Crîșmă, care așteaptă să iasă pe mare. A avut desigur un motiv să nu-l lase – „cu orice preț“ – nici pe Asle să-l abandoneze pe celălalt Asle, bolnav, „întins pe jos și acoperit de zăpadă“, dublura. În gîndirea lui Asle ni se relevă un Dumnezeu cu putere de a se schimba pe sine, nu mai e unul al răzbunării, ci al schimbării, al insuflării schimbării, al dragostei, în fapt. E un Dumnezeu în care odihnește Ales, așa cum aceasta locuiește în adîncul lui Asle, reducînd „distanța dintre viață și moarte“. Dar „moartea a fost transformată în viață pentru oameni, a zis preotul“, cel care îl înmormîntează pe băiatul – coleg de clasă al Mamei, care le povestește întîmplarea – care a căzut, singur fiind, din barcă și s-a înecat în mare. Întors la Dumnezeu, băiatul decedat s-a întors acasă, am zice: s-a întors la sine. O izbăvire. Pentru toate aceste izbăviri, Asle – pictorul, prietenul, …cititorul – se simte dator să găsească gesturi de răspuns: „trebuie să existe ceva ce pot face pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu pe pămînt, de pildă, să pictez tablouri care, în măsura în care se poate (s. n.), au legătură cu Împărăția lui Dumnezeu“. Încearcă să descifreze – și să interpreteze, adică să exprime – semnul crucii, spune rugăciuni în care cuvintele înnoiesc – „în fiecare zi spun o rugăciune pe care am inventat-o singur“ –, vede rugăciunea ca pe o imagine (în care izvorăște lumina cerească?), se roagă pentru alții și-i ajută, pentru că, ajutîndu-l pe celălalt, se ajută pe sine. Se salvează, în cele din urmă. Din durerea crucificării izvorăște lumina izbăvitoare. Și Jon Fosse face o asemenea demonstrație într-o (sau pentru o) lume secularizată. Personajul său izvodește un cuvînt-lumină „pictat„, prin care reface comuniunea cu Instanța Supremă, care îi validează și salvează existența. S-ar putea face, acum, o legătură între tendințele romanului și anumite aspecte biografice ale scriitorului, cum ar fi convertirea unei ateu la catolicism, sub influența lui Meister Eckhart, dar dominantele filosofice și estetice copleșesc convențiile biografice. Influențat de o viziune religioasă, romanul nu-i deloc apologetic și nici neapărat mistic, poate ilustrativ pentru o mistică a creației.

Dacă ființa divină rămîne însă inaccesibilă, după cum afirmă și Sfîntul Vasile cel Mare (filosoful!…), ca „lumină neapropiată“, arta/ pictura/ scrisul fac posibil accesul la o asemenea lumină, nu doar ca reușită a rațiunii creatoare, ci ca sete a ființei muritoare, ca salvare a acesteia. O lumină incredibilă ce izvorăște din Necuprinsul, nu neapărat cunoscut, dar recunoscut, prin credință. Am făcut cîteva trimiteri sporadice la filosofi creștini, mai întîi, dar o trimitere definitorie ne-ar putea duce și la Rugăciunea Domnului Teste, personajul lui Paul Valéry, unde se face o adresare stăpînului marelui întuneric care poate găzdui ultimul gînd. Numele celălalt de Jon Fosse ar putea fi așezat, ca încărcătură ideatică, desigur de altă factură, alături de clasicul Quo Vadis al lui Henryk Sienkiewicz. Este un roman care „modifică“ obișnuințele de lectură, cu o scriitură originală, de descifrat, care poate da de gîndit multor scriitori și, desigur, în altă ordine de idei, multor cititori.