Ideologiile pun ramă ficțiunii. O asemenea ramă încadrează derularea epică din Concert la sfârșit de iarnă de Ismail Kadare, cea mai curajoasă lucrare a sa, scrisă la Tirana între 1978 și 1981 și interzisă la publicare. Rama se construiește pornind de la ceea ce ar putea fi o intrigă, și anume anunțarea vizitei președintelui american Nixon în China maoistă, la care se opune micul stat european. Albania izolată, își asumă o astfel de condiționare transmisă unui dictator aflat în pragul morții, retras în peșteră, bântuit de propriile crime și visând la moștenirea sa spirituală. Motive multiple de îngheț, începând de la cel din plan politic, sunt cele care contribuie la conturarea cadrului ficțional. Relațiile chino-albaneze sunt omniprezente în ficțiune și descriu mereu o condiționare, o limitare, o restrângere. Ismail Kadare însuși, făcând parte dintr-o delegație de scriitori albanezi care a vizitat China lui Mao și care l-a întâlnit pe vicepreședintele Zhou Enlai, s-a speriat de efectele Revoluției Culturale. În această ramă a înghețului diplomatic, în tablou e zugrăvit peisajul arid al relațiilor interumane. Mao și Hoxha sunt personaje ale romanului. Primul, care servește ca model de dictator pentru micile republici comuniste din estul Europei, este ilustrat în adevărul propriei peșteri, în închistarea determinismului mediocru care se extinde dincolo de limitele propriei vieți. Dictatorul intervine în aceeași manieră în care problema transferului de putere se rezolva în Europa începutului de mileniu, iar stratificarea ficțiunii, așezarea ei pe substratul poveștii shakespeariene a fostului general scoțian Macbeth devenit rege după uciderea lui Scot Duncan, justifică în universul zvonurilor configurate în jurul morții mareșalului Lin Biao logica totalitarismului indiferent de culoare. Morți reale și simbolice, zvonuri alimentate de acestea, transfer de putere, efecte ale politicii maoiste – acestea sunt elementele-cadru care configurează ori zontul mai îngust al poveștii pur albaneze. Dictatorul Hoxha are propriile spaime, iar ca rezultat, statul albanez se delimitează politic de practicile dictatoriale chineze.
O formulă originală a impunerii terorii este ceea ce evidențiază Ismail Kadare în romanul său, o formulă în care orizontul înnegurat al Albaniei otomane (pe care îl des crisese în cea mai bună parte a prozei sale) este recadrat după normele comuniste. O stratificare a condiționărilor se configurează în acest curajos și excelent scris roman. Ramele ideologiilor lasă foarte puțin loc de manevră personajelor, în cazul de față membri ai clasei privilegiate a Albaniei comuniste, trăind propriile spaime și nefericiri. În acest orizont al îngrădirilor condiționate de peisajul multiplelor rame ideologice, există o singură voce a libertății, cea a ofițerului tanchist Arian Krasniqi, care, alături de alți colegi ai săi, refuză să încercuiască sediul partidului. În rest, ecourile unei libertăți neîndrăznite se regăsesc în mintea celor neatinși încă de poliția gândirii, dar aceste ecouri abia răzbat prin hățișul de frici și presimțiri. Scriitorul Skënder Bernema devine rezoneorul întregului episod al vizitei scriitorilor albanezi în China supusă Revoluției culturale, invitați cu ocazia Zilei păsărilor. Scriitorii chinezi fuseseră trimiși, precum ceilalți intelectuali scăpați cu viață, în zonele rurale, și însăși prezența unora asemenea lor, veniți din afara Chinei, are menirea de a trezi spaime:
„Și în vreme ce știrile din gazetele din provincie erau neclare, ne putem închipui cât de confuze erau zvonurile care urmau călătoriei celor doi scriitori. Vagi, ele ajungeau în comunele în care se târau prin noroiul orezăriilor nu doar că uitaseră de scris, dar se îngrozeau până și la vederea vreunei păsări, căci penele lor le aminteau de blestematul meșteșug al scrisului (pleacă de aici, rață, cocoș, ispită murdară, du-te!). Convinși că stirpea scriitorilor dispăruse între timp din lume, acum, când se zvonea că două asemenea fantome bântuiau prin China, sufereau o deziluzie cumplită, în care se amestecau melancolia, spaima, regretul, depresia, întrebări de genul «De ce au venit?» și groaza de toate acestea, de propria persoană și de orice altceva care amintea de ele. Disperarea se ivea mai ales noaptea, când bănuiau că oaspeții se află undeva sus, în cer. Se învârteau agitați pe salteaua de paie, gemeau în somn, delirau: De ce ați făcut-o…“ (p.264).
Ceața melancolică din orezăriile cotidianului comunist zugrăvit realist în pagini este singura cale de deturnare de la factualitate. Realismul relatării vieții cenușii a unei clase conducătoare ajunse la putere grație mediocrității intelectuale și morale este minat de aceste cețuri ale presimțirilor, chiar ale temerilor, care transportă subtil povestea într-un alt orizont. Cu multă subtilitate, același control al imaginarului din capodopera Palatul viselor se instituie și în îndrăznețul Concert la sfârșit de iarnă. În lipsa acestor teritorii joase și cețoase din întinderea textuală a romanului, Concertul… ar fi rămas un simplu roman politic, în care rama ideologiei s-ar fi transformat treptat în tablou. Odată ce aceste cețuri se revarsă peste text, alte orizonturi (și, implicit, alte temeri) se prefigurează în pagini. Zija Shkruti, scriitorul albanez care îl însoțește în China pe Skënder Bernema, alter ego-ul lui Kadare, aderă cu entuziasm la disoluția numelui scriitorului de pe propria operă:
„Zija Shkurti era în culmea fericirii. Nu fusese văzut niciodată așa, se reținea cu greu, mai avea puțin și zbura. Ceruse cuvântul pentru a treia oară. Se discuta despre scoaterea numelor autorilor din operele literare. Dramaturgul Q. tocmai combătuse ideea. Eu nu știu ce se va scrie în locul numelui autorului, spusese, pentru că o carte aparține cuiva, cineva e răspunzător pentru ea, nu? Că n-o să ne apucăm să scriem pe ea numele orașului de unde e autorul sau al comitetului executiv sau, știu și eu, al cooperativei agricole, nu? Printre hohotele zgomotoase de râs, aruncând peste adunare o privire ca un duș rece, Zija Shkurti s-a sprijinit de tribună. Eu nu sunt de acord cu modul în care tratează problema tovarășul Q. Și nu-mi plac nici râsetele din sală. Toate astea sunt expresia unui intelectualism bolnav de care trebuie să scăpăm cât mai repede, tovarăși. Cuiva i se pare scandaloasă eliminarea numelui autorului și e gata să dea în plâns, iar alții îi țin partea. Dar eu o să-i întreb pe acești tovarăși: de ce nu li se pare scandalos că mii și mii de oameni simpli muncesc pe frontul socialismului fără a cere să li se publice numele și fără a pretinde glorie? S-au gândit oare acești tovarăși că minerii noștri destoinici, mulgătoarele sau colectiviștii noștri nu au cerut niciodată să li se scrie numele pe vagoanele de cărbuni, pe bidoanele de lapte sau pe sacii de grâu pe care îi produc? Atunci de ce li se pare așa de cumplită scoaterea numelor de pe cărți?“ (p.264).
Acest model al aneantizării literaturii din interior îl sperie și pe Bernema, cum îl speriase în 1967 și pe Kadare însuși, în vizita sa din China maoistă. Dar autorul, luând distanță față de sine, construiește după zece ani un ori zont mai degrabă bor gesian al disoluției autorului. Sunt re marcabile subti litatea și umorul lui Kadare, care se subminează, care își detonează propriul text, care anunță explicit corodarea ironică: „Ideea că delegația scriitorilor călătorea invitată cu ocazia Zilei păsărilor își demonstrase întregul potențial: umorul, metaforele, și asocierile de idei“ (p.262) sau care o instituie în cele mai grave cadre configurate ideologic și în cele mai adânci presimțiri – aceleași presimțiri care însoțesc în opera lui Albania sumbră și în vremurile otomane, și în cele comuniste –, care expune cu sarcasm goana avidă după control și putere, care transformă paginile de un realism crud despre mediocritatea politică a comunismului de oriunde în ferestre spre orizonturi distopice. Există un ceva pe cale să se întâmple în fiecare pagină, o amenințare presimțită, nu conștientizată, și un imens burete care șterge în text, prin vocea simplității, istoria însăși. Bătrâna Hasije, care o pierduse pe fiica ei, Ana, și care se simțea contrariată de mânia perpetuă a lui Ahil Peleianul din vocea nepotului său făcându-și lecțiile: „Tot așa de mânios e?, se întrebă ea. În ultimul timp, în loc să se mai liniștească, oamenii erau tot mai mânioși“ (p.5), aruncă întreg romanul, cu rama sa ideologică, în bezna visului: „Chinezii? Nu, nu, nu, chinezii au fost pe vremea mea. De o sută de ani nu mai sunt. Nimeni nu-i mai ține minte. Acum ne războim cu turcu’. Chinezii? Voi nu-i știți pe chinezi. Doar dacă nu i-oți fi văzut în vis“ (p.408).
Când realismul romanului politic pur este atât de subtil deturnat în iluzia visului, închipuirii, în decorurile controlului absolut până și în aceste cotloane ale imaginarului – Kadare își dovedise măiestria cu asupra de măsură în amintitul Palat al viselor – cu siguranță este vorba despre un roman mare. Și despre un scriitor mare. Chiar dacă acest Concert la sfârșit de iarnă ar putea fi citit la fel de bine drept cronică de familie, ori ca alegorie a Albaniilor succesive, cea comunistă, reprezentată de familia Silvei Krasniqi, și cea burgheză, a lui Ekrem Fortuzi, cu certitudine și ca roman politic al rupturilor succesive ale personajului perpetuu al lui Kadare, Albania, de Iugoslavia lui Tito, de Uniunea Sovietică a lui Brejnev și de China lui Mao, romanul ar trebui privit mai întâi ca parte a universului ficțional kadarian, și apoi ca expunere a unei voci asumate public în vremuri de cumplită tăcere, născută din temeri și premoniții, fiecare în propria ramă ideologică.