Gala Premiilor Oscar de anul acesta a relevat o repartizare majoritară a premiilor pentru două filme. Personajul principal a fost filmul Oppenheimer al lui Christopher Nolan, un regizor care are în palmaresul său o serie de blockbustere fascinante, The Dark Knight (2008) Inception (2010), Interstellar (2014) sau Dunkirk (2017). Pentru mine, Nolan rămâne regizorul lui Memento (2010), un film cu o idee, cu o strălucire aparte de care regizorul s-a depărtat pentru proiecte grandioase lipsite însă de intensitatea acestui film. Mutatis mutandis, situația mi se pare similară cu a lui Juan Carlos Fresnadillo, care a realizat la începutul carierei sale un film minunat, Intacto (2001), după care s-a lăsat înghițit de cinematograful hollywoodian, de la horror-uri la romance-uri. Oppenheimer a primit unele dintre cele mai prestigioase premii, pentru cel mai bun film și cea mai bună regie. Alături de regizori precum James Cameron sau Denis Villeneuve, Nolan este autorul unor viziuni grandioase, al unor proiecții cosmogonice, un creator de lumi. Cu acest film, plonjează în micro uni versul cuantelor, în lumea atomilor, a unor dinamici terifiante și spectaculoase, păstrându-se pe linia care l-a consacrat. Contextul declanșării războiului de către o Rusie revizionistă și care face apel într-un mod amenințător și persuasiv la arsenalul său atomic aduc filmul lui Nolan într-o actualitate neliniștitoare. De altfel, pentru spectacolul de imagine, Oppenheimer a primit un alt Oscar la care se mai adaugă Oscarul pentru cel mai bun montaj și cea mai bună coloană sonoră.
Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal i-a revenit, previzibil, lui Cillian Murphy pentru rolul fizicianului Oppenheimer, iar același film a colectat și premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar, bine meritat de către Robert Downey Jr. într-un rol negativ, al contes tatarului lui Oppenheimer, Lewis Strauss. Profilul prometeic al fizicianului atomist virează la Nolan într-unul faustic, iar Nolan a reușit să-i creeze o aură pe care actorul a știut să o facă să iradieze. Chipul parcă mistuit de combustii interioare similare celor dezlănțuite de reacțiile în lanț, privirea vitrificată a lui Murphy ieșită parcă din metaversul cuantic, la care regizorul adaugă tensiunea dintre morală și politică, adaugă la configurarea unui personaj memorabil. Totul arde parcă în jurul lui Oppenheimer, inclusiv prima sa amantă la fel de instabilă precum particulele de energie călătorind cu viteze luminice în universul concentrat al atomilor. Oppenheimer în versiunea lui Cillian Murphy intră în tipologia eroului american căruia succesul, esențial în orice devenire în spirit holly woo dian, nu-i reduce interioritatea la o poză. Oppenheimer, așa cum îl întruchipează Cillian Murphy, este un posedat, posesorul unei viziuni, un Faust modern care deschide cutia Pandorei atunci când mobilizează cunoașterea unei armate de fizicieni, matematicieni și chimiști pentru inventarea bombei care ar putea distruge lumea.
Cel de-al doilea film care a strâns cinci Premii Oscar a fost Poor Things al cunoscutului cineast elen Yorgos Lanthimos. Pe lângă premiile pentru cel mai bun machiaj, cele mai bune costume, cel mai bun design de producție și cea mai bună scenografie, – filmul lui Lanthimos este o fantezie feerică până la un punct – Emma Stone a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță. Poor Things este o rescriere în cheie ironică a Frankenstein-ului lui Mary Shelly care a cunoscut atâtea ecranizări, unde savantul Godwin Baxter, care arată precum creatura căreia îi dă naștere în ficțiunea lui Shelly, montează creierul unui fetus în capul mamei sale sinucigașe. Creatura care apare, Bella Baxter, interpretată magistral de Emma Stone, cu creier de copil și apetit sexual de nimfomană, se maturizează într-o lume plină de minunății, alături de un avocat afemeiat (Mark Ruffalo) îndrăgostit de femeia-copil. Actrița a trebuit să mixeze cele două registre, cel copilăresc și cel femeiesc într-o identitate nicidecum scindată, ci armonioasă în ciuda tuturor complicațiilor. Pentru că așa cum și-o imaginează Lanthimos, Creatura nu e respingătoare și resen timentară, ci dimpotrivă, foarte atractivă, sociabilă și dornică de viață, cu o nedisimulată bucurie copilărească într-un univers de bricolaj à la Tim Burton.
Premiul pentru cel mai bun film străin i-a revenit lui The Zone of Interest al lui Jonathan Glazer, o ecranizare inteligentă care concurează romanul omonim al lui Martin Amis. Am văzut o cantitate considerabilă de filme despre Holocaust, câteva cu adevărat remarcabile atacând tema din unghiuri insolite, cu o forță expresivă nouă, sfidând astfel monotonia descrierii unui proces genocidar fără precedent. Filmul lui Glazer te scoate din zona de previzibil, din horror-ul aproape inevitabil cu un asemenea subiect. Provocarea pe care o lansează regizorul este plasarea Paradisului național-socialist, având ca expresie familia burgheză prosperă de arieni, cu doi soți iubitori și copii sănătoși și voioși în aparență, în vecinătatea Infernului concentraționar al Auschwitzului, gard în gard, infern peste care tronează bărbatul casei, comandantul Rudolf Höss. Pentru că în filmul lui Glazer nu vezi nicio clipă interiorul lagărului de exterminare și cu toate acestea, prezența sa se inoculează lent ca o toxină în toată familia, iar monstruozitatea este prezentată în low key-ul descris de Hannah Arendt drept „banalitate a răului“. Nu întâmplător, The Zone of Interest a luat și pentru cel mai bun sunet, pentru că ceea ce nu se vede se aude în filmul lui Glazer, iar ceea ce se aude uneori pare să vină dintr-o altă lume, dintr-un iad către care poarta Auschwitzului se deschide cu tot cu deținuții și paznicii lui.
Premiul pentru cel mai bun scenariu original s-a îndreptat către Justine Triet și Arthur Harari cu filmul Anatomia unei prăbușiri. Și într-adevăr, complexitatea scenariului presupune amestecul a trei limbi, dar și tăceri expresive pentru a descrie stări complicate, relații întortocheate, personalități retractile cu obscurități insondabile, dar și o imersiune aproape strindbergiană în psihismul abisal al unor personaje, de la adulți la copii.
Premiul pentru cel mai bun documentar i-a fost acordat filmului 20 Days in Mariupol al lui Mstyslav Cernov, care transcrie experiența rezistenței celei mai cunoscute redute ucrainene din perspectiva unei echipe de jurnaliști prinși în interiorul orașului asediat. Aspectul de reality show a acestui război în care ororile lui pot fi surprinse în direct, sunt proiectate în media, nu schimbă încărcătura pe care o are mărturia celor direct implicați.
Premiul pentru cel mai bun lungmetraj de animație i-a revenit regizorului japonez, Hayao Miyazaki cu The Boy and the Heron, o explorare a unui imaginar debordant pe care universul copilăriei îl deschide pe fondul unei traume. Un stârc este cel care servește drept ghid băiețelului din film într-o lume fascinantă și înspăimântătoare, iar Miyazaki reușește o versiune filmică japoneză a lui Alice în țara minunilor.
Au rămas pe dinafară filme interesante, Barbie al Gretei Gerwig – a primit totuși Oscarul pentru cel mai bun cântec original –, un film ironic, poate mult prea ironic față de decerebratele utopii consumeriste și un activism de gender exacerbat, Napoleon al lui Ridley Scott, – să ne reamintim, un film ame rican făcut despre un francez care nu vorbea englezește și nu-l interesa nici cât negru sub unghie de America în timp ce era ocupat cu cucerirea Europei –, și, surprinzător, Killers of the Flower Moon al lui Martin Scorsese, un film cu nativi indieni, ancorat și ca tematică și ideologic în istoria Americii.
În concluzie, această gală a fost mai echilibrată decât alte dăți, incomparabil mai bună decât cea de anul trecut unde am putut vedea un festival de politically corectness frizând un prost-gust estetic strident care, dacă ar continua, ar arunca în irelevanță aceste premii prestigioase.