Scriitor catalan de anvergură, care practică tehnica interferențelor, Jaume Cabré începe să fie cunoscut și la noi. Jana Matei Balacciu sem nează tra du cerea romanului Vocile lui Pamano, apărut anul trecut, la Editura Pandora M. Totul pornește de la modul în care a fost scris, de la fortăreața stilului, de la asemănările cu alte romane. Indirect, textul e și despre cum se (mai) citește în secolul XXI. Primul nume care-mi vine-n minte, din literatura universală, prin practicile discursive instituite în creațiile sale, imbricate, novatoare, frapante, este Virginia Woolf. Dialogurile „mute“, iscate în mintea personajelor, amintirile pulverizate, disonante, timpul fluidizat, vag conturat, îngreunează înțelesul. La nivel infratextual, acestea, nefiind marcate direct, dau senzația, încă din start, de amalgamare a vocilor, de indistinct, de alunecare-n ilizibil.
Pamano e numele unui râu cu parcurs legendar, situabil la limita dintre realitate și ficțiune, la fel ca satul Torena. Într-o secvență în care pro tagoniști sunt bărbații din neamul Serrallac, al pietrarilor, acesta e comparat cu Amazon, cele brul fluviu din America de Sud, și cu Noguera, un râu din Spania. Există o legătură profundă între titlu, Vocile lui Pamano, și ceea ce se-ntâmplă efectiv la nivel de narațiune, de frazare. Se aude-n ecou, pe fundal, ca-n piesele de teatru, muzica râului, mereu altfel. Glisarea între plăcile spațio-temporale sau orchestrarea undelor narative, a tonalităților, se face fluid, cu concursul memoriei. Prima oprire e-n 2002, 30 martie, în Piața Sfântul Petru din Vatican. Scriitorul e atent la detalii, înaintarea e anevoioasă. Jaume Cabré nu scrie pentru cititorii indolenți, deprinși a închide cartea rapid. Miza e alta. Asistăm la cum se schimbă numele unor străzi când apune o dictatură, a falan giștilor, cum se modifică plăcuțele de către Jaume Serrallac, constructor de monumente funerare, pentru care cel mai frumos cimitir e cel din Torena. Se dărâmă ziduri, școli, totul trebuie să aibă alt chip, nimic să nu amintească de ceea ce a fost. Pe altă coordonată, imagini multe fac trimitere la moartea unor personaje, reproduc în chenare sumbre texte inscripționate pe cruci.
Satul catalan din Munții Pirinei, traversat de râul Pamano, e un fel de localitate stranie, despre care enciclopedia spunea, dac-ar fi să-i dăm crezare, că e „un sătuc idilic“, propice adăstării-n ficțional. Urmează a fi ras de pe suprafața pământului, pentru ca altul să fie construit din temelii. În jurul acestui toponim central, Torena, și a hidronimului conex, Pamano, se angajează pregnant edificiul narativ. Rosa și Oriol, care se autodescrie ca fiind „un învățător amăgit de partizani“, formează un cuplu atipic, instituie o formă de căsnicie părelnică. Încă din primele pagini, începe lupta cu definirea eroului care se sustrage unicei analize. Întoarcerea în trecutul arborescent se face și prin cimitirul părăsit. La fel ca Pamano, acesta e recurență textuală. Nu e lipsit de însemnătate procedeul reluării într-alt stil a unui detaliu din viața lui Oriol Fontelles. Circulă ca un fir director, sudând mecanismele aparatului narativ, destul de greoi, ca un submarin din care, la răstimpuri, ies la suprafață voci estompate, fotografii, fragmente dintr-o insuportabilă realitate secundă. Oriol i se adresează într-o scrisoare presupusei lui fetițe. Episodul va fi reluat. Faptul că nu-și cunoaște copilul, că nu știe dacă e băiat sau fată, devine o povară, circuit lăuntric închis, nesoluționat, până la final. Regimul explicativ e susținut prin conectorul fiindcă. Încrucișarea de voci (interioare) e o tehnică prin care Jaume Cabré, maestru al reasamblărilor, construiește asiduu lumini și umbre. Modul în care e percepută pasărea numită florinte, în partea primă, poate fi echivalat cu felul în care este conceput romanul, cu efecte multiple, de la descrierea frustă a realității la regim dubitativ și chiar poeticitate.
Câteva personaje ies la suprafață constant, indiferent de timp și de spațiul în care-s plasate. Dintre femeile care străpung pagina, se distinge Elisenda, doamna văduvă Vilabrú, tăietoarea de panglică, intransigenta, amanta secretă, iubitoarea de sex. Elisenda și Quique Esteve se-ntâlnesc, se apropie și se-ndepărtează de obiectivul camerei de filmat, ca valurile râului Pamano în timpul furtunii. Vagul e încopciat în detalii biografice. Acestea se destramă rapid, sub uriașul impact cu pasajele din care se nasc alte povești. Senzație, pe spații largi, de trompe-l’oeil. Marcel Vilabrú i Vilabrú e fiul ei, dar adoptat, la fel de ieșit din tipare, la fel de iubăreț ca ea. Ni se dă de înțeles că e băiatul lui Oriol. La 4 aprilie 1971, acesta se căsătorește cu Mertxe, „în altarul principal al mănăstirii Montserrat“. Sunt secvențe în care se trece ca valul din râul Pamano, de la 21 iunie 1962 la 6 noiembrie 1953, apoi la 6 decembrie 1943, la, spre final, 28 februarie 1938. Un du-te-vino prin istorie, cu timpul-sabie deasupra capului, permanentă glisare-n planurile temporale, până în actualitatea în care termeni de tipul online, computer sau scanner nu vor fi ieșiți din comun, cum nici „cursa de cinci sute de mile de la Indianapolis“, urmărită la televizor, nu va șoca. Mișcarea e în sens invers, pentru că se înaintează adesea contra curentului. Prezentul se preschimbă-n trecut, iar viitorul nu e decât un trecut reinterpretat prin ochii personajelor feminine și masculine.
Jaume Cabré salvează aparenta paloare a frazării prin practicarea ironiei ori a umorului negru. Întreruperile de ritm se produc și-n transcrierea fluxului mental, fraza părând neîncheiată, din punct de vedere sintactic, țesută în răspăr. Capacitatea de a auzi voci, de a jongla cu efectele acustice, stinse în uriașul recipient al ființării, conduc spre o narațiune fragmentată, întoarcerea la aceleași tonuri, (contra)reflecții, ambiguități, insonorități, lentoare. Într-un anumit fel, e romanul Elisendei, cum e și-al lui Oriol, „mort pentru cauza credinței“, considerat martir, cel pentru care se dau dispute în vederea beatificării. Spre ei vin toate întâmplările acestui conglomerat narativ, spuse sau doar intuite, și de la ei, în mod constant, se naște povestea, destinul celorlalte personaje, ca-ntr-o rețea cu două noduri tari, femininul și masculinul. Putem vorbi și despre ilizibilitate, la nivelul unor pasaje, atunci când scriitorul ține să suprapună detalii, iterând o tehnică a împovărării frastice. E și întâlnirea cu limitele oralității transpuse în spițele narativului, greu de urmărit, aluvionar și, pe unele porțiuni, voit irespirabil.
Un alt cuplu care-și face simțită prezența, când vag, când în tonuri accentuate, e format din Tina și Jordi Oradell. Au un copil, pe Arnau. Totul stă sub semnul întrebării, în ceea ce-i privește. Îl urmărește ca un detectiv pe Jordi, dar constată că, în fotografie, presupusa amantă nu are chip. Tensiunea provocată de descoperirea amantlâcului, teama femeii de a nu fi înșelată, aceste sentimente și stări nedeclarate fățiș, prin vorbe aprinse, cresc paroxistic, înainte de-a fi înăbușite-n gând, în mișcarea lui browniană, în fluxul conștiinței. Cele patru caiete ale lui José Oriol Fontelles Grau vor fi descoperite de Tina Bros. Fotografiile joacă un rol major, planurile incongruente și misterul. Romanul e orchestrare de voci, de gânduri, e întrețesere, revenire, poveste-n poveste, construcție și, în același timp, deconstrucție. Tina se află mereu în impas, tensionată și neînțelegând cum funcționează viața. Descrierea existenței unei femei care trăiește derutant, paralizându-și simțurile, împinge linia discursivă în tonuri amar-sarcastice. Închiderea peste noapte a Tinei în biserică e una dintre cele mai reușite secvențe, cu iz suprarealist. Se caută un răspuns la întrebarea: „Ce faci când rămâi încuiat într-o biserică?“.
Vocile lui Pamano, cu o structură turnată în șase părți, e un text electrizant, care-și absoarbe cititorul, sistematic, în interstițiile lui. Peste tot parcursul discursiv, planează, preluat din recuzita unor personaje, un vajnic „parfum de tuberoze“. Lectura nu-i în linie dreaptă, cu o singură cusătură. Avem libertate maximă în identificarea și mai apoi interpretarea acelor conduite microtextuale care fac din vocile interferate ale personajelor un tot. Și mai e frica, precum o umbră, senzație dificil de iradiat. Rămâne-n țesutul frastic, intim legată de existența personajelor. Dincolo de ceea ce transmite Jaume Cabré, pe felurite frecvențe, despre o istorie încrâncenată, despre ferocitatea unei dictaturi, a lui Franco, despre moarte și trădare, în acest circuit, al căutării unor sensuri care nu ți se livrează automat, rezidă frumusețea stilului. Aș încheia cu întrebarea, lesne de transferat de pe nivelul proxim în chiar felul de a se raporta la literatură al cititorului actual: „Pe cine interesează să știe cine-a fost în realitate Oriol Fontelles?“ Cartea e cu final deschis, iar fiindcă se impune ca un jonctiv fără de care orice lectură ar fi în gamă minoră.