Numele lui Dan Stanca, colaborator permanent al „R.l.“, este familiar cititorilor de proză, atît prin numărul impunător de romane publicate – aproape 30 în cei peste 30 de ani de la debut, produs în 1992, cît și prin primirea favorabilă pe care i-au făcut-o criticii. Chiar dacă ei – cititorii și criticii – n-au izbutit să țină pasul cu abundența literară a romancierului, așa cum nu am reușit nici eu, lectura unor mostre din creația lui este convingătoare. Calitățile sale de combinator de acțiuni și creator de personaje sînt evidente, indiferent pe care dintre cărți le alege un lector, chiar unul mai puțin avizat.
Lectura romanelor lui Dan Stanca nu este un exercițiu facil. Scriitorul își face o obligație de virtuozitate din a realiza trasee existențiale încîlcite, planuri suprapuse, schimbări ale timpului acțiunii, evoluții paradoxale ale unor personaje. Din acest punct de vedere, recentul roman Generalii, apărut la Cartea Românească, este unul dintre cele mai limpezi și mai liniare, desigur, dacă luăm în calcul modul obișnuit în care prozatorul își duce intriga, adică pe căi nestrăbătute și prin cotloanele unor psihologii obscure.
Proza lui Dan Stanca a fost asociată cu teoriile metafizice și ezoteriste à la René Guénon. În această linie stau romanele sale care „derapează“ în fantastic din mijlocul realității celei mai banale, narațiunea cea mai reușită de acest fel fiind romanul Ghetsmani ’51, în care apare un fel de Area 51 a României staliniste. Generalii se situează mai departe de acest tip de ieșire în miraculos și mistic. Autorul se situează mai degrabă în zona de gazetărie politică, pe care a și practicat-o.
Generalii este povestea, voit incompletă și „nerezolvată“, a unui asasinat politic. Liderul unui partid aflat pe val, care practică un soi de extremism cu rădăcini populiste – un model la zi poate fi invocat, dar și de acesta Dan Stanca se distanțează – este împușcat în stradă, într-un loc foarte precis, pe artera din București care poartă numele Generalului Berthelot. Politicianul mort este Laurențiu Ștefăniță, pe scurt Laur, și identitatea cu numele personajului lui Evgheni Vodolazkin, nu e o coincidență, ci pare o ironie a autorului. Laur este absolvent de filosofie, fiul unui istoric (Lucian Ștefăniță) și nepot al unui general român căzut prizonier al Armatei Roșii, care face pactul cu diavolii și revine în România cu ocupanții.
Întîmplările sînt relatate la persoana întîi de Corneliu Stratulat, fost coleg de facultate cu Laur, soț al Eugeniei, dar și erou al unei aventuri amoroase de tinerețe cu Marina, actuala soție (mă rog, văduvă) a celui ucis. Totul se petrece în realitatea strict contemporană, dacă nu chiar într-un viitor foarte apropiat. Sîntem în România ieșită din pandemia de Covid, Laur se referă în discursurile sale la partide existente pe „eșicher“ sub ochii noștri. Discursul politicianului fondator al Partidului Unității și Prieteniei (inițiale PUP!) este dur cu socialiștii și cu liberalii, necruțător cu „așa-zișii salvatori ai națiunii, useriștii care calcă totul sub tălpi, tradiții, datini, religie tot ce mai reprezintă o țîră de conservatorism fără de care un popor nu supraviețuiește“.
După un model pe care l-a aplicat și în alte romane, Dan Stanca dilată acțiunea și timpul ei ca pe o armonică ori un evantai. Acțiunea prezentă se desfășoară între asasinarea lui Laur și înmormîntarea lui, dar pliurile se desfac larg, acoperind toată perioada comunistă și postcomunistă. Chiar dacă există unele divagații politice, istorice, psihologice și chiar erotice, narațiunea are suspans, de aceea mă abțin de la o prezentare prea amănunțită. Tot ca în alte romane ale sale, prozatorul își plasează personajele la capete opuse ale societății. Apar politicieni, istorici, generali, dar și oameni neînsemnați, striviți de vremuri și de propria neîndemînare. Naratorul, Corneliu, se situează ferm în categoria celor din urmă, instalat cu dubiile lui și plin de scepticism între cei dominați de alții, chiar de propria lui nevastă și de fosta amantă, avînd un fel de voluptate a marginalității.
Generalii este un roman pretențios, iar Dan Stanca își poate trece în cont multe reușite ca autor de proză, chiar dacă apar unele lungimi și volute în care cititorul se poate rătăci. Deși putea involua într-un policier de serie B, cu nuanțe de thriller politic, în fond e povestea unei crime, Generalii e un roman de idei, mai ales politice și istorice. Titlul e dilematic: nu-i desemnează numai pe cei care poartă înaltul grad militar, ci și pe cei mărunți și „generici“, oameni ce pot fi priviți „în general“ și care se pierd în noaptea vremurilor.